9 fapte uimitoare despre ciori

Inteligența caracterizează familia ciorilor, un grup divers de peste 120 de specii de păsări. Și, la fel ca în cazul majorității geniilor, ciorile și rudele lor tind să fie înțelese greșit.

Cunoscuți sub numele de corvidae, această familie de păsări include ciorile, corbi, stăncuțele, gaițele, coțofanele, coțofene, treepie-uri, nucifrage și choughs. Ele variază de la gaița pitică de aproximativ 28 de grame, o mică pasăre de pădure găsită doar în Mexic, până la corbul comun de aproximativ 1,36 kilograme, un oportunist viclean găsit în toată Emisfera Nordică.

Corvidae sunt incredibil de inteligente în general, având cele mai mari raporturi creier-corp dintre toate păsările, dar cele din genul Corvus tind să fie deosebit de perspicace. Acest gen include ciorile, corbi, stăncuțele și coțofanele, reprezentând aproximativ o treime din toate speciile de corvidae. Multe dintre acestea au un raport creier-corp (sau „coeficient de encefalizare”) pe care te-ai aștepta să-l găsești la o maimuță, nu la o pasăre. De fapt, conform unui studiu publicat în revista Current Biology, „creierul ciorii are aceeași dimensiune relativă ca și creierul cimpanzeului.”

Oamenii au recunoscut de mult istețimea ciorilor și a corbilor, așa cum se vede în secole de folclor care prezintă păsările ca hoți, șireți, rezolvitori de probleme, consilieri înțelepți ai zeilor sau chiar divinități ele însele. Totuși, tindem și să stereotipăm aceste păsări, trecând cu vederea multe dintre complexitățile lor pentru a le cataloga ca fiind înspăimântătoare, problematice sau de-a dreptul malefice. Din fericire, aprecierea noastră pentru inteligența lor a crescut vertiginos în ultimii ani, datorită cercetărilor care explorează ce pot face corvidae cu toată acea putere cerebrală. Mai jos este doar o selecție a ceea ce am învățat despre viețile lor mentale și sociale, concentrându-ne în principal pe ciori, dar incluzând și corbi și alte rude:

1. Ciorile au moduri ingenioase de a obține hrană

Ciorile tind să fie oportuniste și creative, exploatând în mod obișnuit noi surse de hrană sau adoptând noi strategii de hrănire pentru a-și face viața mai ușoară. Cioara americană este cunoscută pentru faptul că își prinde proprii pești, de exemplu, în unele cazuri chiar folosind pâine sau altă hrană ca momeală pentru a atrage peștii mai aproape, așa cum se vede în videoclipul de mai jos.

În același timp, această specie adesea fură hrană de la alte animale, uneori chiar urmărind victimele în secret până la cuiburile sau depozitele lor de hrană. Într-un caz, un grup de ciori americane a fost văzut distrăgând o vidră de râu pentru a-i putea fura peștele, conform Laboratorului Cornell de Ornitologie. Un alt grup a urmărit ferestrași mari pentru a intercepta oblete pe care rațele îi împingeau în apă puțin adâncă.

Multe ciori folosesc gravitația și solul, aruncând melci și nuci cu coajă dură din aer în timp ce zboară. Acest lucru este făcut și de alte păsări, dar unele ciori par să fi dus acest lucru cu câțiva pași mai departe. Ciorile din Japonia, de exemplu, așază nuci pe șosele pentru ca mașinile să le zdrobească cojile, așteaptă ca semaforul să se schimbe și apoi colectează în siguranță nucile desfăcute.

2. Ciorile nu doar folosesc unelte; le și fabrică

La începutul anilor 1960, primatologul Jane Goodall a șocat lumea cu descoperirea sa că cimpanzeii sălbatici folosesc crenguțe ca unelte pentru a prinde termite, demitizând ideea că oamenii sunt singura specie care folosește unelte. Folosirea uneltelor necesită un anumit nivel de sofisticare cognitivă, dar știm acum că multe alte animale folosesc, de asemenea, unelte în sălbăticie, nu doar ceilalți primate. De fapt, unul dintre cele mai studiate exemple de folosire a uneltelor de către non-primate provine de la o corvidă: cioara neo-caledoniană.

Multe corvidae folosesc unelte, dar ciorile neo-caledoniene sunt deosebit de avansate. La fel ca cimpanzeii, ele folosesc bețe sau alte materiale vegetale pentru a extrage insecte din crăpături. Acest lucru singur este impresionant, mai ales fără mâini, dar este doar unul dintre multele trucuri pe care le au. Pe lângă alegerea uneltelor care sunt în mod natural bine formate pentru o sarcină anume, ciorile neo-caledoniene fabrică și unelte în sălbăticie, ceea ce este mult mai rar decât simpla folosire a obiectelor găsite. Aceasta variază de la tăierea frunzelor de pe un băț până la crearea propriilor unelte în formă de cârlig din crenguțe, frunze și spini.

În experimente controlate, ciorile neo-caledoniene au îndoit, de asemenea, materiale flexibile în unelte cu cârlig și au demonstrat chiar „utilizare spontană a meta-uneltelor” – capacitatea de a folosi o unealtă pentru a manipula alta. Marii primate precum cimpanzeii și urangutanii pot rezolva sarcini cu meta-unelte, au notat cercetătorii într-un studiu, dar chiar și maimuțele sunt cunoscute pentru dificultățile întâmpinate cu acestea. Aceste ciori au folosit un băț scurt pentru a ajunge la un băț mai lung care poate ajunge la o recompensă, de exemplu, dar au creat și noi unelte compuse din două sau mai multe elemente altfel nefuncționale. Așa cum a declarat unul dintre autorii studiului pentru BBC, acest lucru necesită imaginarea a ceea ce va face o unealtă înainte ca ea să existe—în ciuda faptului că nu a văzut niciodată o astfel de unealtă înainte—apoi crearea și utilizarea ei.

3. Ciorile pot rezolva puzzle-uri la nivelul copiilor umani

În fabula lui Esop „Cioara și ulciorul”, o cioară însetată întâlnește un ulcior cu puțină apă, dar este inițial împiedicată de nivelul scăzut al apei și de gâtul îngust al sticlei. Apoi, cioara aruncă pietricele în ulcior și ridică nivelul apei suficient de mult pentru a putea bea.

Cercetările nu numai că au verificat că ciorile pot face acest lucru, dar arată că pot trece testul deplasării apei la un nivel similar cu cel al copiilor umani cu vârsta cuprinsă între 5 și 7 ani. Ciorile au cucerit și o varietate de alte teste complicate. BBC a arătat chiar o cioară rezolvând un puzzle în opt pași în seria sa „Inside the Animal Mind”. Ciorile își pot planifica, de asemenea, utilizarea uneltelor, conform unui studiu din revista Current Biology, care a constatat că ciorile puteau rezolva o problemă cu meta-unelte chiar dacă fiecare pas nu era vizibil de celelalte, planificând trei comportamente în avans. Păsările au demonstrat o abilitate de a „reprezenta mental scopurile și sub-scopurile problemelor cu meta-unelte”, au scris cercetătorii, și chiar au reușit să ignore o unealtă suplimentară plantată în calea lor pentru a le distrage.

4. Ciorile își țin funerarii pentru morți

Ciorile sunt faimoase pentru ținerea de „funerarii” atunci când una dintre ele a murit. Poate fi un individ singuratic sau un grup de ciori — cunoscut, bineînțeles, sub numele de „murder” (ucide), un termen colectiv pentru grup de ciori în engleză — și poate fi solemn liniștit sau cacofonic. În unele cazuri, ciorile pot păzi pasărea căzută zile întregi. Ar putea fi în doliu?

Poate, explică Kaeli Swift, cercetător postdoctoral și expert în corvidae la Universitatea din Washington. Există „puține îndoieli că au inteligență emoțională„, testarea acestei posibilități rămâne problematică din punct de vedere științific, deoarece „încă nu există nicio modalitate prin care să putem ști cu adevărat ce se întâmplă la nivel emoțional în mintea unui animal”, spune ea.

Așadar, fără a exclude neapărat durerea, Swift și alți cercetători s-au concentrat mai mult pe „învățarea despre pericol” ca fiind o motivație probabilă pentru funeraliile corvidelor. „Dacă aș găsi o persoană moartă în pădure, aș putea fi trist, dar aș fi și alarmat și, probabil, aș căuta cauza morții pentru a mă asigura că nu sunt următorul”, scrie Swift. „Poate că ciorile fac același lucru, căutând sursa pericolului și amintindu-și elemente cheie ale experienței care le vor ajuta să fie în siguranță pe viitor.”

5. Ciorile bârfesc, poartă pică și știu cine ești

Mai multe tipuri de corvidae au demonstrat o abilitate de a recunoaște fețele umane. Coțofenele și corbi, de exemplu, sunt cunoscuți pentru faptul că mustră anumiți cercetători care s-au apropiat prea mult de cuiburile lor în trecut, indiferent de ce poartă cercetătorii. Unele dintre cele mai bune dovezi ale acestei abilități provin de la ciori din statul Washington, unde Swift și colegii săi au testat extensiv reacțiile păsărilor la fețele umane în care au învățat să nu aibă încredere.

Condus de John Marzluff, profesor de știința faunei sălbatice la Universitatea din Washington, testarea s-a născut din realizarea că ciorile par să poarte pică împotriva anumitor persoane care le-au prins în plasă și le-au inelat pentru cercetare. Cercetătorii au început să poarte măști de cauciuc de om al peșterii când făceau acest lucru, dezvăluind cum ciorile își identificau inamicii. Ciorile mustră și hărțuiesc pe oricine purta masca de om al peșterii, indiferent de cine se afla sub ea. În teste ulterioare, cercetătorii au obținut un efect similar purtând măști în timp ce țineau o cioară moartă (împăiată), ceea ce a dus la hărțuirea viitorilor purtători ai acelorași măști de către ciori. „Partea interesantă a fost că nimic altceva nu a contat în afară de față”, a spus Marzluff pentru National Wildlife Federation (NWF).

Multe alte animale pot recunoaște, de asemenea, fețele umane, dar ciorile se disting totuși, atât prin durata memoriei lor, cât și prin modul în care își transmit informațiile între ele. La ani de zile după începerea studiului, ciorile „continuă să hărțuiască masca de inelare”, explică NWF, „chiar dacă o văd doar de două ori pe an pentru câteva ore”.

Această animozitate nu provine doar de la ciorile care au văzut evenimentul inițial de inelare. Procentul de păsări care mustră și hărțuiesc masca de om al peșterii a crescut în timp, dublându-se aproximativ în șapte ani, chiar dacă majoritatea nu au fost niciodată inelate și era puțin probabil să fi asistat personal la masca făcând ceva jignitor. Unele erau chiar ciori tinere care nu se născuseră încă atunci când a început pica. Ciorile transmit, se pare, informații importante — identitatea unei persoane aparent periculoase — familiilor și tovarășilor lor.

Așa cum a scris Kat McGowan pentru Audubon Magazine în 2016, aproape toate păsările prinse inițial de omul peșterii sunt probabil moarte acum, dar „legenda Marelui Satan Cioară din Seattle continuă să crească”.

Învățarea recunoașterii oamenilor ar putea fi o abilitate valoroasă pentru ciorile urbane, deoarece unii dintre noi sunt periculoși, unii neutri și unii de ajutor. Ciorile sălbatice par în mare parte indiferente față de fețele persoanelor care nu le-au făcut rău și pot forma, de asemenea, relații pozitive cu noi — cum ar fi fata din Seattle care a primit faimos o colecție de nimicuri de la ciorile pe care le hrănise.

6. Ciorile au dialecte

Ești familiarizat cu sunetul „caw caw” al ciorii, dar știai că zgomotele lor au dialecte? Similar cu oamenii, a căror limbă poate varia de la o regiune la alta, ciorile au o abatere în „limba” lor aeriană între cele două populații de ciori. Potrivit ornitologului John M. Marzluff și autorului Tony Angell, care au scris împreună cartea „În Compania Ciorilor și Corbilor„, sunetele „variază regional, ca dialectele umane care pot varia de la vale la vale”.

Și dacă o cioară își schimbă grupul, își va adapta zgomotele pentru a se potrivi noului grup. „Când ciorile se alătură unui nou stol”, au scris Marzluff și Angell, „învață dialectul stolului imitând chemările membrilor dominanți ai stolului”.

7. Ciorile se împerechează pe viață, dar sunt și ‘monogame social’

Ciorile sunt păsări sociale și sunt mai orientate spre familie decât își dau seama mulți oameni. Ciorile se împerechează pe viață, ceea ce înseamnă că o pereche formată va rămâne de obicei împreună pentru tot restul vieții, dar viețile lor de familie pot fi și puțin mai complicate decât sugerează acest lucru. Ciorile sunt „monogame social”, scrie Swift, adăugând o clarificare mai științifică: sunt considerate „monogame social, dar promiscuie genetic”. Aceasta înseamnă că, în general, rămân cu un singur partener pe viață, dar analizele genetice arată că masculii ciorilor sunt tații a doar aproximativ 80% din urmașii familiei lor.

Unele ciori duc, de asemenea, o „viață dublă”, conform Laboratorului Cornell de Ornitologie. Ele pot împărți timpul între familii și mari adunări comune pentru odihnă. Ciorile americane își mențin un teritoriu pe tot parcursul anului, unde familia lor extinsă locuiește și se hrănește împreună. „Dar, o mare parte a anului, ciorile individuale părăsesc teritoriul de acasă pentru a se alătura stolurilor mari la gropile de gunoi și pe câmpurile agricole și pentru a dormi în mari adunări de iarnă. Membrii familiei merg împreună la stoluri, dar nu rămân împreună în mulțime. O cioară poate petrece o parte a zilei acasă cu familia sa în oraș și restul cu un stol hrănindu-se cu cereale deșeuri la țară.”

8. Ciorile tinere pot sta acasă pentru o vreme pentru a servi drept ‘ajutoare’

Ciorile americane încep să cuibărească la începutul primăverii, construind cuiburile din bețe și căptușindu-le cu materiale moi precum iarba, blana sau penele. (Ele pot construi și cuiburi-momeală dacă cred că cineva suspect le observă.) Ciorile tinere vor rămâne dependente de părinții lor timp de câteva luni după ce părăsesc cuibul, dar tind să rămână și lângă familia lor o perioadă mai lungă, chiar și după ce se mută din cuib. Acești pui sunt încă apărați cu înverșunare de părinții lor, scrie Swift, creând un fel de adolescență extinsă care le oferă timp și energie pentru comportamente ludice, ceea ce ar putea fi important pentru dezvoltarea și învățarea lor culturală.

Ciorile tinere vor începe în cele din urmă să petreacă mai puțin timp cu părinții și mai mult timp cu stoluri mai mari, și se vor confrunta cu o decizie odată cu venirea toamnei și a iernii. „Ele pot fie să plece ‘să plutească’ înainte de a găsi un partener și a-și stabili propriul teritoriu”, scrie Swift, „fie să rămână pe teritoriul lor de acasă și să acționeze ca ‘ajutor’ pentru puii de anul viitor”. Aceasta din urmă este o creștere cooperativă, în care mai mult de doi indivizi ajută la îngrijirea urmașilor într-un singur rând.

În majoritatea populațiilor de ciori americane, puii mai mari continuă să-și ajute părinții să crească noi pui timp de câțiva ani, conform Laboratorului Cornell. O familie de ciori poate include până la 15 indivizi, cu pui din cinci ani diferiți contribuind cu ajutor. Nu este clar de ce a evoluat acest lucru, scrie Swift, dar ar putea ajuta la întârzierea dispersării ciorilor tinere atunci când nu există suficient teritoriu deschis în apropiere pentru a fi revendicat. („Vedeți”, adaugă ea, „generația millennials face doar ceea ce este natural.”)

9. Ciorile sunt inteligente, dar nu invincibile

Este obișnuit ca oamenii să demonizeze ciorile, concentrându-se adesea pe comportamentul nedorit, dar trecând cu vederea calități mai ușor de înțeles sau mai bune. Cioara americană, de exemplu, a fost subiectul tentativelor de exterminare în trecut, inclusiv utilizarea dinamitei pe mari adunări de iarnă. Aceste eforturi au eșuat în cele din urmă, însă, și datorită în mare măsură inteligenței și adaptabilității sale, cioara americană este acum mai comună ca niciodată într-o gamă variată de habitate, inclusiv ferme, orașe mici și orașe mari.

Alte corvidae s-au adaptat similar sau chiar au profitat de civilizație, dar a fi inteligent nu garantează că aceste păsări sunt în siguranță față de noi. Cioara hawaiană, de exemplu, este o corvidă inteligentă cu o înclinație pentru utilizarea uneltelor, totuși a fost declarată dispărută în sălbăticie în 2002, după ce a fost decimată de o combinație de boli, prădători invazivi, pierderea habitatului și persecuție umană. Din fericire, oamenii de știință au salvat suficiente păsări pentru a începe un program de reproducere în captivitate de succes și au reintrodus specia în sălbăticie.

Ciorile uneori atacă fermele și grădinile, dar orice pagubă cauzată poate fi compensată de beneficii ecologice precum dispersarea semințelor și consumul de insecte dăunătoare. În plus, deși orice specie are un drept inerent la existență, suntem norocoși să avem printre noi genii precum corvidae. Ele ne ajută să învățăm mai multe despre propria noastră inteligență și ne amintesc cât de multe avem încă în comun cu fauna sălbatică din jurul nostru.