Oamenii sunt acum mai bine conectați ca niciodată, datorită facilităților moderne precum autostrăzile, avioanele jumbo, rețelele sociale și smartphone-urile. În același timp, însă, animalele sălbatice din întreaga lume sunt din ce în ce mai deconectate, prinse în insule de sălbăticie în mijlocul unei mări în creștere de oameni.
Pierderea habitatului a devenit principala amenințare la adresa faunei sălbatice a Pământului. Acesta este principalul motiv pentru care 85% din toate speciile de pe Lista Roșie IUCN sunt pe cale de dispariție și de ce planeta se află la marginea unui eveniment de extincție în masă, speciile dispărând acum cu sute de ori mai repede decât rata istorică. Acest lucru se datorează parțial unor activități precum defrișările care afectează ecosistemele direct, dar și unor pericole mai subtile, precum fragmentarea habitatelor de către drumuri, clădiri sau ferme și degradarea prin poluare sau schimbările climatice.
„Fragmentele mici de habitat pot susține doar populații mici de plante și animale”, spune Nick Haddad, biolog la Universitatea de Stat din Carolina de Nord, care a petrecut 20 de ani studiind modul în care fauna se deplasează. „Dar ceea ce distinge populațiile care trăiesc în aceste fragmente nu este doar dimensiunea lor. Este, de asemenea, capacitatea lor de a interacționa cu alte plante și animale din aceeași varietate.”
Primele victime ale pierderii habitatului sunt adesea marii prădători a căror viață depinde de deplasare. Și odată ce habitatul unui animal începe să se micșoreze, alte riscuri, cum ar fi bolile, speciile invazive sau braconajul, încep să crească.
„Când carnivorele mari nu se pot deplasa pentru a găsi noi parteneri și diferite tipuri de hrană, încep să sufere o degradare genetică deoarece se încrucișează”, spune Kim Vacariu, director de vest pentru Wildlands Network, un grup non-profit din Seattle care se concentrează pe conectivitatea habitatelor. „Și acesta este precursorul extincției. Odată ce începe degradarea genetică, devin mai susceptibile la diferite tipuri de boli, iar durata lor de viață devine mult mai fragilă.”
Din fericire, nu trebuie să săpăm drumuri sau să relocăm orașe pentru a rezolva această problemă. Este surprinzător de posibil să coexistăm cu fauna sălbatică, atâta timp cât rezervăm suficient spațiu pentru a oferi zone tampon între noi. Și asta înseamnă nu doar protejarea unui amestec de habitate, ci și reconectarea lor prin coridoare de viață sălbatică și „căi sălbatice” la scară largă, la fel cum construim autostrăzi pentru a ne conecta propriile habitate.
Trasee fericite
Oamenii de știință au presupus de mult timp că este mai bine pentru specii să aibă habitate mari, neîntrerupte, decât resturi izolate, dar ideea a durat ceva timp pentru a atrage atenția mainstream. Acest lucru se datorează parțial vitezei recente a declinului faunei sălbatice, dar și faptului că avem în sfârșit date care să demonstreze că coridoarele funcționează.
„Aproape de la originea biologiei conservării, coridoarele au fost recomandate”, spune Haddad. „Dacă te uiți la starea naturală a habitatelor, acestea erau mari și extinse înainte ca oamenii să le taie și să le dicteze, așa că reconectarea lor a avut un sens intuitiv. Dar apoi întrebarea a fost „funcționează de fapt coridoarele?” Și în ultimii 10 sau 20 de ani, am început să demonstrăm că da, ele funcționează.”
Coridoarele de viață sălbatică sunt acum în vogă. Nu numai că au devenit o parte esențială a planurilor de salvare a speciilor ale multor guverne, dar deja ajută la revigorarea unei menajerii de animale rare din întreaga lume, de la leoparzii Amur și panterele din Florida la pandele gigant și elefanții africani. Coridoarele au devenit deosebit de importante în fața schimbărilor climatice rapide, deoarece temperaturile în creștere și alte schimbări de mediu obligă multe specii să se adapteze mutându-se în habitate mai reci, mai înalte, mai umede sau mai uscate – o soluție care este posibilă numai dacă nu sunt prinse acolo unde trăiesc în prezent.
În locurile în care coridoarele sunt separate de civilizație, există o tendință printre grupurile de conservare de a crește gradul de conștientizare prin expediții lungi prin cele mai sălbatice părți ale a ceea ce a mai rămas. Exploratorii și organizatorii folosesc, de asemenea, fotografia digitală și rețelele sociale pentru a împărtăși experiența cu adepții din întreaga lume. Este o strategie care folosește dragostea noastră innascută pentru aventură, similar cu modul în care a fost creat Appalachian Trail pentru excursioniști în anii 1930, dar oferă și 3218,69 km de habitat pentru fauna sălbatică. (Această conectivitate, împreună cu topografia diversă, este un motiv important pentru care Appalachia este acum considerată un refugiu climatic.)
Știință exploratorie
Florida Wildlife Corridor Expedition, de exemplu, și-a încheiat recent a doua odiseie pentru a evidenția legăturile ecologice care se estompează ale statului. Călătoria inaugurală din 2012 a grupului s-a întins pe 1609,34 km în 100 de zile de la Everglades la Okefenokee Swamp, inspirând o amplă acoperire mediatică și un film documentar despre călătorie. Acest lucru a pregătit scena pentru reluarea din 2015, care a trimis trei exploratori pe 1448,41 km de la Green Swamp la Pensacola Beach, unde au ajuns pe 19 martie după 70 de zile de drumeții, ciclism și canotaj.
„Există un acord destul de răspândit că, din punct de vedere al biodiversității, este mai bine să menținem peisajul într-un mod conectat decât să permitem formarea insulelor în jurul nostru”, spune Joe Guthrie, biolog al vieții sălbatice, care a vorbit cu MNN prin telefon în ultima etapă a expediției din 2015. „Și pentru Florida, este important ca un cadru pentru a reda o schiță a modului în care poate arăta statul, construind statul dintr-un punct de vedere al conservării. Am construit statul în multe feluri pentru infrastructura umană, așa că acum să avem și o viziune asupra Floridei care să poată funcționa și pentru fauna sălbatică și apă.”
Guthrie a fost însoțit în 2012 și 2015 de fotograful Carlton Ward Jr. și de conservatoare Mallory Lykes Dimmitt, care este, de asemenea, director executiv al grupului. Călătoriile au captivat oamenii din Florida și dincolo de aceasta, spune Dimmitt, parțial pentru că amintesc de istoria speciei noastre ca exploratori.
„Conectarea acestor habitate este importantă pentru mișcarea și amestecul genetic al diferitelor populații de animale”, spune ea. „Dar există și oportunitatea de recreere. Cred că oamenilor le place ideea de a putea începe undeva și de a continua pur și simplu.” Coridorul de viață sălbatică din Florida este încă în mare parte intact, dar doar aproximativ 60% este protejat și, așa cum remarcă Ward, „drumurile nu sunt niciodată departe”.
Chemarea wildway-ului
Wildlands Network a folosit aventuri similare pentru a promova o viziune și mai ambițioasă. Co-fondatorul John Davis a petrecut cea mai mare parte a anului 2011 explorând Eastern Wildway-ul propus, un pelerinaj de 12230,5 km de la Key Largo la Quebec, pe care l-a cronometrat pe blogul său TrekEast. El a urmat acest lucru în 2013 cu TrekWest, care a acoperit Western Wildway-ul de 8368,6 km de la Mexic la Canada în opt luni.
Un coridor de viață sălbatică poate avea orice dimensiune, inclusiv rute minuscule folosite de salamandre sau insecte, dar Wildlands Network se concentrează pe căi la scară continentală pentru animale mari, în special carnivore. A identificat patru wildways majore în America de Nord, fiecare dintre acestea fiind o rețea vagă de coridoare regionale pe care încearcă să le conecteze.
Ecologie trick-down
Carnivorele sunt adesea principalele obiective ale conservării coridoarelor la scară largă, dar nu numai pentru ele. Prădătorii de top tind să fie specii cheie, care ajută la menținerea echilibrului întregilor ecosisteme.
„Când carnivorele mari sunt eliminate dintr-un habitat, efectul se propagă prin întregul lanț trofic”, spune Vacariu. „Lupii au fost complet exterminați din Yellowstone în anii ’30 și, în următoarele câteva decenii, prada lor principală, elanii, a explodat, deoarece nu a mai avut un prădător de control deasupra sa. Elanii ar trebui în mod normal să fie atenți să stea într-un loc și să-și îngroape capetele în iarbă pentru a mânca, dar fără lupi, ar putea deveni leneși și să mestece toți puieții de aspen și plop. Și, practic, acești copaci au încetat să se reproducă în Yellowstone din cauza supra-pășunatului masiv.”
Lupii au fost reintroduși de atunci în Yellowstone și deja îi țin sub control pe elani. Acest lucru a permis ca o varietate de plante să înflorească din nou, care, la rândul lor, oferă avantaje precum rădăcini care controlează eroziunea malurilor râurilor, ramuri care susțin cuiburile de păsări și fructe de pădure care ajută urșii să se îngrașe pentru iarnă.
Conservaționiștii speră să imite această reabilitare a habitatelor pe toată artera Yellowstone-Yukon și Western Wildway-ul mai larg, precum și alte coridoare centrate pe carnivore din întreaga lume. Jaguar Corridor Initiative își propune să conecteze habitatele jaguarilor pe 15 țări din America Centrală și de Sud, de exemplu, iar Terai Arc Landscape Project lucrează la conectarea a 11 arii protejate din Nepal și India, creând un coridor pentru tigri, precum și pentru alte animale sălbatice rare, cum ar fi elefanții și rinoceri.
Linii neclare
Este evident cel mai bine dacă fauna sălbatică se poate lipi de sălbăticie, dar uneori coridoarele de habitat trebuie să taie prin civilizație. Acest lucru ar putea însemna păstrarea unei fâșii de pădure pentru cimpanzei între sate, plantarea de copaci pentru păsări de-a lungul marginii unei ferme sau construirea unui pasaj superior sau inferior pentru animale sălbatice pentru a ajuta elanii să traverseze o autostradă aglomerată. Ar putea însemna chiar să învățăm să împărțim ocazional spațiul cu animale sălbatice, așa cum remarcă Jaguar Corridor Initiative pe site-ul său web: „Un coridor jaguar este o fermă de vite, o plantație de citrice, curtea cuiva – un loc unde jaguarul poate trece în siguranță și nevătămat.”
În cea mai mare parte, animalele sălbatice mari nu încearcă să se deplaseze prin orașe. Fragmentarea habitatelor este adesea cauzată inițial de dezvoltarea mai puțin intensivă, cum ar fi fermele sau ranch-urile, iar acestea nu sunt neapărat incompatibile cu fauna sălbatică. „Proprietarii privați de terenuri tind să se sperie când terenurile lor sunt identificate ca ceva care trebuie protejat”, spune Vacariu. „Așa că ne asigurăm că cuvântul „voluntar” este întotdeauna inclus. Proprietarii privați de terenuri sunt rugați să-și gestioneze voluntar proprietățile pentru conservarea naturii. Și de obicei pot face acest lucru fără să-și schimbe operațiunile.”
Grupurile de conservare plătesc uneori proprietarilor de terenuri din țările în curs de dezvoltare pentru a-și proteja terenurile sau pentru a planta copaci de-a lungul marginilor, o strategie care ajută deja animale sălbatice precum cimpanzeii și elefanții în unele părți ale Africii. Proprietarii privați de terenuri pot, de asemenea, să vândă sau să doneze un servitute de conservare, ceea ce le permite să păstreze terenul – și să primească beneficii fiscale – protejându-l în același timp permanent de dezvoltarea viitoare.
Dar conservarea buzunarelor de natură poate răsplăti și direct proprietarii de terenuri. Un studiu din 2013, de exemplu, a constatat că atunci când cultivatorii de cafea din Costa Rica lasă petice de pădure tropicală în plantațiile lor, păsările native le întorc favoarea mâncând gândaci găuritori, un dăunător al boabelor de cafea care altfel ar putea distruge recoltele. Conservarea pădurilor din jurul fermelor poate susține, de asemenea, populațiile de vulpi, bufnițe și alți prădători care controlează rozătoarele, precum și lilieci care mănâncă insecte, care economisesc fermierilor nord-americani o sumă estimată de $3,7 miliarde în fiecare an. Fermele se pot integra mai ușor în sălbăticie decât multe alte tipuri de utilizare a terenurilor, notează Dimmitt, așa că este important ca conservatoriștii să-i vadă pe fermieri și crescători ca aliați, nu ca adversari.
„Viabilitatea viitoare a coridorului de viață sălbatică depinde de viabilitatea agriculturii din Florida”, spune ea. „Ceea ce urmează de obicei agriculturii este o dezvoltare mai intensivă, astfel încât cu cât menținem economiile rurale mai puternice și cu cât menținem agricultura mai puternică, cu atât mai mult timp aceste terenuri rămân într-o stare mai naturală.”
Cu toate acestea, în ciuda rolului pe care agricultura îl poate juca în reunirea ecosistemelor, chiar și terenurile agricole bine gestionate sunt utile numai dacă speciile au suficient habitat natural de ambele părți. Prevenirea unei extincții în masă va necesita probabil o creștere internațională a conservării naturii în următoarele decenii, mult dincolo de aproximativ 14% din suprafața terestră a Pământului care este protejată în prezent. Unii biologi spun chiar că ar trebui să rezervăm jumătate din planetă pentru fauna sălbatică și jumătate pentru oameni, un concept cunoscut sub numele de „jumătate de Pământ”.
Acesta este un obiectiv nobil, dar amploarea sa descurajantă nu ar trebui să umbrească progresul incremental pe care îl putem face între timp. La urma urmei, similar cu un sistem de autostrăzi sau cu un feed Facebook, cantitatea totală de habitat al faunei sălbatice nu este întotdeauna la fel de importantă ca calitatea conexiunilor sale.
