Peste 200 de specii de ciocănitori au fost identificate în lumea naturală, iar 23 dintre ele trăiesc în Statele Unite. Fiind clasificate ca păsări migratoare și non-vânat, acestea sunt protejate prin legile federale și de stat, deși unele au devenit pe cale de dispariție și aproape complet pierdute din cauza distrugerii habitatului.
Deși toate ciocănitorile împărtășesc trăsături similare, diferitele specii se remarcă printr-o gamă largă de culori, personalități și particularități care le fac complet unice.
Iată 20 de tipuri de ciocănitori care au captat atenția iubitorilor de păsări din întreaga lume.
Ciocănitoarea cu burtă roșie (Melanerpes carolinus)
Te-ai aștepta ca ciocănitoarea cu burtă roșie să aibă o burtă roșie izbitoare, dar nu este cazul. „Ciocănitoarea cu cap roșu” ar fi fost un nume mai potrivit pentru acest omnivor, deoarece coroana sa viu colorată atrage mai mult privirile observatorilor decât mica pată roșie de pe burtă.
Ciocănitoarea cu burtă roșie se hrănește cu insecte, fructe de pădure și nuci. Se știe chiar că prinde insecte zburătoare în aer. Această specie este cel mai des întâlnită în regiunile de nord și nord-est ale SUA.
Ciocănitoarea ghindar (Melanerpes formicivorus)
Ciocănitoarea ghindar ciocănește cel mai adesea în stejari. Depozitează ghinde în găurile pe care le sapă în copacii uscați—cunoscuți sub numele de „copaci-grânare”—și se hrănește cu ele pe timpul iernii. Rareori se hrănește cu insecte care sapă în lemn.
Ciocănitoarea ghindar face cuiburi în grupuri de până la 12 sau mai multe exemplare și rareori părăsește pădurile de stejar.
Ciocănitoarea cu cap roșu (Melanerpes erythrocephalus)
Ciocănitoarea cu cap roșu este complet acoperită cu un roșu intens de la gât în sus, făcând-o foarte ușor de recunoscut și fascinantă. Nu este de mirare că această specie a fost preferata celebrului ornitolog John James Audubon.
Această ciocănitoare preferă pâlcurile de copaci, fermele, marginile pădurilor și livezile. Deși era foarte comună în estul Americii de Nord, numărul său a scăzut de-a lungul anilor. Ciocănitoarea cu cap roșu are un ciripit ascuțit, inconfundabil.
Ciocănitoarea cu frunte aurie (Melanerpes aurifrons)
Ciocănitoarea cu frunte aurie are un aspect unic, cu corpul său cu model de zebră și petele de galben și roșu de pe cap. Acest aspect distinctiv a făcut-o ușor de identificat pentru texani la începutul secolului XX, când era considerată o pacoste pentru că perfora stâlpii de telegraf.
Este cel mai frecvent întâlnită în regiunile deschise din estul Mexicului, nordul Americii Centrale și, uneori, Texas. Ciocănitoarele cu frunte aurie și cele cu burtă roșie sunt cunoscute pentru conflictele teritoriale în zonele unde habitatele lor se suprapun.
Ciocănitoarea cu cap alb (Dryobates albolarvatus)
Ciocănitoarea cu cap alb are pete mici de roșu pe coroana capului alb, combinate cu un corp predominant negru. Preferă pădurile de pin montan din vestul SUA și se hrănește mai mult cu semințe de pin decât orice altă ciocănitoare nord-americană. Această specie este cunoscută pentru comportamentul său tăcut și discret.
Ciocănitoarea cu trei degete americană (Picoides dorsalis)
Deși ciocănitorile au de obicei patru degete, această specie iese în evidență având doar trei. Ciocănitoarea americană cu trei degete își face cuiburi în copaci coniferi precum pini și molizi, hrănindu-se în principal cu gândaci de scoarță de molid.
Ciocănitoarea cu trei degete este deosebit de vulnerabilă la criza climatică. O creștere globală de doar 3°C este estimată de oamenii de știință de la Audubon ca fiind suficientă pentru a duce la o pierdere semnificativă a habitatului acestei păsări.
Ciocănitoarea păroasă (Dryobates villosus)
Ciocănitoarea păroasă seamănă mult cu ciocănitoarea pufoasă, fiind mică, cu un cioc lung și negru și pene alb-negre. Trăiește în copaci morți din păduri și se hrănește cu insecte și uneori cu seva care se scurge. Ciocănitoarea păroasă păstrează o postură dreaptă și poate fi găsită la nivelul mării sau în zone montane.
Ciocănitoarea pufoasă (Dryobates pubescens)
Ciocănitoarea pufoasă este cea mai mică dintre toate ciocănitorile nord-americane. Probabil este și cea mai cunoscută oamenilor, deoarece nu evită orașele, parcurile, curțile sau terenurile goale.
Ciocănitoarea pufoasă are o lungime de aproximativ 14 până la 17 cm. Masculii se disting printr-o mică pată roșie pe cap. Sunt atrase de pădurile deschise și sunt cele mai zgomotoase primăvara și vara.
Ciocănitoarea cu cioc de fildeș (Campephilus principalis)
Ciocănitoarea cu cioc de fildeș este a treia cea mai mare specie din lume și cea mai mare care trăiește la nord de Mexic. Din păcate, din cauza pierderii habitatului, această specie este considerată dispărută sau pe cale de dispariție. La ultima evaluare a IUCN, în 2020, se credea că mai există între unu și 49 de indivizi maturi.
În perioada sa de glorie, ciocănitoarea cu cioc de fildeș era comună în sud-estul SUA și Cuba. Popoarele indigene din America de Nord foloseau ciocul său lung și alb pentru decorațiuni și schimburi comerciale.
Ciocănitoarea Gila (Melanerpes uropygialis)
Deși ciocănitorile preferă în general zonele împădurite, ciocănitoarea Gila consideră deșertul acasă. Comună în sud-vestul SUA și Mexic, ciocănitoarea Gila își face cuiburi în cactuși saguaru vii. După ce ciocănește o gaură, așteaptă luni întregi ca pulpa cactusului să se usuce înainte de a se muta înăuntru. Aceste păsări sunt de obicei foarte zgomotoase, având chemări ondulate și puternice.
Ciocănitoarea lui Lewis (Melanerpes lewis)
Numele ciocănitorii lui Lewis vine de la Meriwether Lewis, care se spune că a văzut pentru prima dată această pasăre în 1805 în timpul expediției sale cu William Clark. Această specie se hrănește din zbor, capturând insecte în aer. Este cel mai comună în pădurile deschise din vestul SUA. Corpul său multicolor are nuanțe de roz, gri și verde. Din păcate, numărul ciocănitorilor lui Lewis este în scădere lentă.
Ciocănitoarea lui Nuttall (Dryobates nuttallii)
William Gambel a descoperit ciocănitoarea lui Nuttall în 1843 și a numit-o după Thomas Nuttall, un faimos botanist și ornitolog englez. Această ciocănitoare alb-negru are o pată roșie în partea din spate a capului. Este cel mai comună în pădurile de stejar din California, deși nu se hrănește cu ghinde.
Ciocănitoarea lui Nuttall are un apel puternic și un sunet de „zdrăngănit,” fiind una dintre speciile mai mari, cu o lungime de 16 până la 18 cm.
Ciocănitoarea pileată (Dryocopus pileatus)
Ciocănitoarea pileată este una dintre cele mai mari ciocănitori din America de Nord. Lumea aproape a pierdut această pasăre impresionantă cu creastă roșie atunci când despăduririle au adus-o în pragul dispariției. Numărul său a crescut din secolul al XX-lea, iar în prezent este clasată ca specie de „cea mai mică preocupare.”
Dacă este lăsată în pace, poate trăi în parcuri și păduri din apropierea orașelor. Ciocănitoarea pileată este cea mai zgomotoasă atunci când își apără teritoriul.
Ciocănitoarea cu spate în scară (Dryobates scalaris)
Ciocănitoarea cu spate în scară are dungi orizontale alternante negre și albe care urcă de-a lungul coloanei sale. Fiind mai mică, este pricepută în mișcările prin ramuri și căutarea insectelor. Această specie seamănă foarte mult cu ciocănitoarea lui Nuttall, iar cele două specii se împerechează uneori în dealurile Californiei.
Ciocănitoarea din Arizona (Dryobates arizonae)
Această ciocănitoare cu spate maro are pete albe pe partea din față a corpului. Comună în Sierra Madre din Mexic, ciocănitoarea din Arizona trăiește doar în sudul Arizonei și New Mexico. Deoarece habitatul său este restrâns, ciocănitoarea din Arizona se află pe lista de supraveghere a conservării Audubon. IUCN estimează că există doar 200.000 de indivizi maturi, iar numărul lor este în scădere, dar continuă să o clasifice ca specie de „cea mai mică preocupare.”
În timpul căutării hranei, ciocănitoarea din Arizona începe zburând la baza unui copac, apoi urcă în spirală pe trunchi, căutând insecte.
Ciocănitoarea cu spate negru (Picoides arcticus)
Această specie este aproape complet neagră, cu o pată galbenă pe creștetul capului. Ciocănitoarea cu spate negru trăiește în principal în pădurile canadiene și în unele părți din nordul SUA, deși ocazional migrează spre sud în afara sezonului de reproducere. Este expertă în localizarea copacilor arși, hrănindu-se cu insectele atrase de incendiile de pădure. De asemenea, se camuflează bine printre copacii carbonizați și este una dintre cele trei ciocănitori care au trei degete în loc de patru.
Ciocănitoarea cu moț roșu (Dryobates borealis)
Ciocănitoarea cu moț roșu este protejată de Legea Speciilor pe Cale de Dispariție încă din 1970 din cauza pierderii habitatului prin exploatarea forestieră. Ciocănitorile supraviețuitoare rămân în sud-estul SUA pe tot parcursul anului și lucrează împreună în grupuri familiale.
Această pasăre își face cuiburi în cavitățile copacilor vii infectați cu ciuperca „inima roșie.” Excavarea unei singure cavități poate dura câțiva ani pentru un grup de ciocănitori.
Ciocănitoarea eurasiatică cu trei degete (Picoides tridactylus)
Alăturându-se ciocănitorilor americane cu trei degete și celor cu spate negru, ciocănitoarea eurasiatică cu trei degete este nemigratoare și locuiește în principal în zona Palearctică, inclusiv sudul Scandinaviei, Letonia și părți din Moscova, Siberia și Mongolia, printre alte țări europene și asiatice.
Această pasăre preferă pădurile de conifere. După ce două ciocănitori eurasiatice cu trei degete se împerechează, monogamia este obișnuită, iar ambii părinți au grijă de pui cu devotament.
Ciocănitoarea aurie de nord (Colaptes auratus)
Ciocănitoarea aurie de nord are spatele gri-maroniu și partea inferioară albă, deși masculii au adesea și culori negre și roșii. Această specie poate fi găsită în zone împădurite cu copaci morți. Ciocănitoarea aurie de nord migrează de obicei din Alaska, deplasându-se spre sud până ajunge în nordul Mexicului, Cuba și Nicaragua.
Masculii de ciocănitoare aurie de nord pot recunoaște imediat femelele și folosesc gesturi precum „îndreptarea ciocului,” „ciocnirea ciocului,” „rotirea capului” și „legănarea capului” împotriva rivalilor masculi. Ciocănitoarea aurie de nord are o preferință deosebită pentru furnici și afide care distrug culturile.
Ciocănitoarea aurie (Colaptes chrysoides)
Ciocănitoarea aurie preferă habitatele deșertice și de obicei rămâne pe tot parcursul anului în Deșertul Sonoran din Arizona. Această specie este cea mai mare și cea mai comună ciocănitoare care își face cuiburi în cactuși saguaro. Are fața gri, cu „perciuni” roșii, și burta și aripile cu pete negre.
- Care este cea mai comună specie de ciocănitoare?Ciocănitoarea pufoasă este cea mai răspândită la nivel global și comună în toată America de Nord. Se găsește aproape peste tot în SUA, cu excepția unor părți din sud-vest.
- Câte specii de ciocănitoare există în America de Nord?În America de Nord există 23 de specii de ciocănitoare, inclusiv câteva specii de sapsuckeri.
- De ce atât de multe ciocănitori sunt alb-negre?Modelul comun alb-negru al ciocănitorilor este un exemplu de colorație disruptivă. Culorile contrastante, uneori haotice, îngreunează prădătorilor identificarea formei și conturului unei ciocănitoare.
