`
Când fermierul indian Sumant Kumar a recoltat o producție record de 22,4 tone metrice de orez per hectar de pe parcela sa de un acru (aproximativ 0,4 hectare), în loc de producția sa obișnuită de 4 sau 5 tone pe hectar, a fost o realizare care a generat titluri internaționale în presa populară. [Tonele pe hectar sunt standardul internațional pentru raportarea producțiilor de orez. Un hectar de teren este echivalent cu aproximativ 2,471 acri.]
Pentru o mare parte a populației lumii, orezul este cel mai consumat aliment de bază. Astfel, orice creștere a producțiilor de orez este, într-adevăr, un lucru foarte important.
O alternativă radicală la agricultura dependentă de inputuri
Ceea ce a făcut ca producțiile lui Kumar să fie atât de notabile, totuși, este că el a obținut aceste rezultate utilizând cantități considerabil mai mici de îngrășăminte pe bază de azot și doar aplicații standard de fosfor și potasiu.
De fapt, producțiile raportate de Kumar – și care sunt susținute de producții raportate peste medie de fermieri din întreaga lume – sunt atribuite sistemului de intensificare a orezului (SRI), un set interconectat de principii agricole care se bazează pe mai puține semințe, mai puțină apă și o trecere parțială sau completă de la îngrășămintele anorganice la gunoaiele organice și compost.
Poate deloc surprinzător, SRI s-a dovedit a fi diviziv. S-a răspândit la nivel global printr-o rețea de fermieri, agenți de extensie agricolă, cercetători și ONG-uri care au văzut potențialul de a crește producțiile fără a recurge la inputuri costisitoare de îngrășăminte sau utilaje. Între timp, elemente ale establishment-ului agroalimentar, care a promovat mult timp soiuri de culturi îmbunătățite și mecanizare sporită ca fiind calea principală spre progres, au criticat un concept care nu se încadra perfect în paradigma dominantă.
La firul ierbii
Conceptul SRI a fost cristalizat în anii 1980 în Madagascar, când Henri de Laulanie, un preot și agronom, a asamblat un set de recomandări bazate pe practicile de cultivare pe care le dezvoltase cu fermierii de orez din zonele joase în cele două decenii precedente. Aceste recomandări includeau transplantarea atentă a răsadurilor la distanțe mult mai mari decât cele practicate în mod obișnuit; renunțarea la practica de a menține terenurile de orez constant inundate; concentrarea pe aerarea pasivă și activă a solului; și utilizarea măsurată a gunoaielor și îngrășămintelor (de preferință) organice.
Norman Uphoff, consilier senior la SRI International Network and Resources Center (SRI-Rice) și fost director al Cornell International Institute for Food, Agriculture and Development, este persoana căreia i se atribuie adesea aducerea muncii lui Laulanie în atenția lumii întregi. Dar chiar și el își amintește că a fost hotărât sceptic când i s-a spus despre beneficiile SRI:
„Când am aflat despre SRI de la ONG-ul Tefy Saina, nu am crezut raportul lor că, prin metodele SRI, fermierii ar putea obține producții de 10 sau 15 tone pe hectar, fără a cumpăra semințe noi îmbunătățite și fără a aplica îngrășăminte chimice sau pesticide. Îmi amintesc că i-am spus Tefy Saina că nu ar trebui să vorbim sau să gândim în termeni de 10 sau 15 tone, deoarece nimeni de la Cornell nu ar crede asta; dacă am putea doar să creștem producțiile scăzute ale fermierilor de la 2 tone pe hectar la 3 sau 4 tone, aș fi satisfăcut.”
Complexitatea agriculturii
De-a lungul timpului, Uphoff și-a dat seama că se întâmpla cu adevărat ceva remarcabil pe terenurile unde se practica SRI și de atunci și-a dedicat cariera să descifreze ce este acel „ceva”. Cum puteau fermierii să-și crească producțiile de orez de la 2 tone la o medie de 8 tone pe hectar? Fără a utiliza semințe noi „îmbunătățite” și fără a cumpăra și aplica îngrășăminte chimice? Cu mai puțină apă? Și fără a oferi protecție agrochimică culturilor?
Uphoff este primul care admite că încă nu cunoaștem pe deplin toate detaliile, dar pe măsură ce literatura academică recenzată privind SRI crește, o imagine mai clară începe să se contureze:
„Nu există niciun secret și nicio magie cu SRI. Rezultatele sale sunt și trebuie să fie explicabile prin cunoștințe solide și validate științific. Din ceea ce știm până acum, practicile de management SRI reușesc în mare parte deoarece promovează o creștere și o sănătate mai bună a rădăcinilor plantelor și cresc abundența, diversitatea și activitatea organismelor benefice din sol.”
Aceste beneficii, sugerează Uphoff, indică o regândire fundamentală a abordării noastre mecaniciste asupra agriculturii. În loc să creștem producția prin simpla îmbunătățire a genomului culturilor sau prin aplicarea mai multor îngrășăminte chimice, trebuie să învățăm să gândim în termeni de sisteme complete și relațiile din care fac parte acestea. Beneficiul suplimentar al unei astfel de viziuni asupra lumii, spune Uphoff, este că deschide potențialul pentru realizarea de îmbunătățiri la fiecare nivel al sistemului agricol, optimizând totul, de la soiurile de plante și susținerea organismelor din sol, la sistemele mecanice și culturale pe care le evoluăm pentru a le cultiva.
De asemenea, spune Uphoff, SRI are implicații socio-economice profunde, creând oportunități pentru unii dintre cei mai săraci fermieri din lume – fermieri care nu au beneficiat de trecerea către mecanizare și inputuri chimice crescute în a doua jumătate a secolului XX:
„Cele mai greu de rezolvat probleme ale sărăciei și insecurității alimentare se găsesc în zonele agricole unde gospodăriile au acces doar la cantități mici de teren cu fertilitate scăzută. Ele nu au venitul în numerar necesar pentru a cumpăra genul de inputuri care au fost esențiale pentru Revoluția Verde.”
Fermierii ca inovatori
Fermierii SRI nu sunt, totuși, simpli beneficiari pasivi ai cunoștințelor experților. Spre deosebire de dezvoltarea agriculturii industriale, care a urmat un model „de sus în jos” pentru diseminarea noilor metodologii de la instituțiile de cercetare către ferme, creșterea mișcării SRI se remarcă prin dependența sa puternică de cunoștințele fermierilor și dorința de a experimenta ca parte integrantă a procesului de dezvoltare.
Acest model centrat pe fermier de inovare nu ar trebui confundat cu noțiunea – mult lăudată în unele cercuri de agricultură durabilă – că cunoașterea fermierului este singura cunoaștere care contează. Asemenea creșterii științei cetățenești sau ascensiunii calculului și cercetării open source, SRI servește ca un memento că inovația adevărată rareori se referă la o singură entitate, individ sau instituție, ci mai degrabă la interrelațiile și interacțiunile dintre acestea. După cum argumentează agronomul Willem Stoop într-un număr viitor al revistei Farming Matters, SRI demonstrează că practicile tradiționale de cultivare a orezului erau departe de a fi optime:
„… deși construit pe experiențele fermierilor, SRI contestă și ideea că cunoașterea fermierilor în sine poate oferi o bază pentru progrese agricole ulterioare. Apariția SRI arată că, timp de mii de ani, fermierii nu au cultivat orezul în modul optim. SRI a apărut prin dorința fermierilor de a experimenta abordări diferite în cooperare cu cercetătorii, iar rezultatele arată beneficiile unei astfel de experimentări.”
Criticile aduse SRI se diminuează
Instituțiile consacrate de cercetare a orezului au fost lente în a accepta SRI. Criticile au variat de la considerarea sa ca fiind prea intensivă din punct de vedere al forței de muncă la argumentul că beneficiile nu au fost încă cuantificate și raportate în termeni riguroși în studii peer-review. Dar pe măsură ce volumul de cercetare academică a crescut, spune Uphoff, criticii au devenit treptat mai puțin vocali:
„Un număr de articole critice au fost publicate la mijlocul anilor 2000, dar rezistența împotriva SRI a diminuat pe măsură ce tot mai mulți oameni de știință din agricultură au început să se intereseze de SRI, în special în China și India, documentând efectele managementului SRI și meritele practicilor sale componente. Există acum aproape 400 de articole științifice publicate despre SRI.”
Viitorul SRI
Interesul pentru SRI continuă să crească, iar odată cu acest interes, vine o atenție sporită și experimentări și cercetări suplimentare. Văzând rezultate favorabile cu orezul, fermierii dezvoltă acum principii inspirate de SRI pentru cultivarea unei întregi game de culturi, inclusiv grâu, leguminoase, trestie de zahăr și legume.
Unii fermieri văd, de asemenea, potențial pentru inovație tehnologică bazată specific pe principiile SRI, contestând în continuare noțiunea că SRI este neapărat intensiv din punct de vedere al forței de muncă. Fermierul și filantropul pakistanez Asif Sharif a lucrat la o versiune mecanizată a SRI care implică nivelarea terenurilor cu laser, construirea de straturi permanente ridicate și plantarea, plivitul și fertilizarea mecanică de precizie a plantelor de orez. El combină SRI cu agricultura de conservare (fără arat) și cu un efort de a muta producția către un management complet organic. Studiile timpurii sugerează o reducere cu 70% a consumului de apă față de metodele convenționale, precum și producții de 12 tone pe hectar. Într-un raport tehnic din revista Paddy and Water Environment, Sharif descrie abordarea sa „cea mai bună din ambele lumi” ca fiind „agricultură paradoxală”, îmbrățișând atât principiile naturale, cât și potențialul inovației tehnologice:
„Agricultura paradoxală nu este pur și simplu „agricultură naturală”, deoarece acceptă utilizarea soiurilor moderne îmbunătățite și utilizează binefacerea puterii mecanice a fermei aplicată managementului solului, apei și sistemului de cultură. Recunoaște că potențialul genetic existent poate fi exploatat mai productiv decât în prezent, cu costuri economice mai mici, impacturi negative mai reduse asupra mediului și cu o contribuție mai mare la sănătatea umană și a ecosistemului.”
Pe măsură ce știința învață mai multe despre lumile ascunse ale microbiologiei, este logic ca direcția inovației agricole să se mute de la concentrarea pe genomul plantelor sau pe inputuri chimice și mecanice izolate, la o înțelegere a plantelor, solurilor, vieții din sol și a fermierilor care le cultivă nu doar ca entități separate, ci ca componente interconectate și interdependente ale unui ecosistem complet, viu.
Creșterea rapidă a SRI este un semn al beneficiilor pe care le poate aduce o astfel de abordare bazată pe sisteme. Având în vedere că schimbările climatice și creșterea populației continuă să ridice întrebări semnificative cu privire la viabilitatea agriculturii tradiționale, urmărirea unei astfel de inovații nu a fost niciodată mai urgentă.
`
