Dr. Laura Lengnick explorează activ agricultura sustenabilă de mai bine de 30 de ani. Ca cercetător, factor de decizie politică, activist, educator și fermier, a învățat nenumărate moduri prin care agricultura își poate reduce impactul asupra planetei. Cu toate acestea, pe măsură ce fermierii se află din ce în ce mai mult în prima linie a schimbărilor climatice globale, secetă și a pierderii biodiversității, a devenit convinsă că sustenabilitatea nu este suficientă. Agricultura va trebui să se adapteze și să evolueze pentru a ajuta la îndeplinirea multitudinii de provocări cu care se confruntă societatea noastră.
Acesta este conceptul din spatele noii sale cărți „Agricultura Rezilientă”, care privește dincolo de etichetele reductive și uneori divisive precum „local” și „organic” și, în schimb, începe să exploreze cum ar putea arăta cu adevărat un sistem alimentar rezilient.
Am vorbit la telefon pentru a discuta mai multe despre modul în care se schimbă alimentația și agricultura.
PlanetaNoastra: ‘Sustenabil’, ‘organic’ și ‘local’ au fost cuvinte la modă în agricultură de mult timp. Cum este ‘rezilient’ diferit și ce aduce nou?
Laura Lengnick: Înțelegerea mea despre reziliență este că se referă la trei capacități diferite:
- În primul rând, o capacitate de a răspunde la o perturbare sau un eveniment pentru a evita sau reduce pagubele aduse sistemului existent.
- În al doilea rând, o capacitate de a-și reveni după evenimente dăunătoare.
- Și în al treilea rând, o capacitate de a transforma sau schimba sistemul existent într-unul care este mai rezilient la perturbări.
Discursul public abia acum începe să se dezvolte, iar termenul reziliență este uneori simplificat excesiv. Este vorba despre mult mai mult decât simplul „revenirea la normal” atunci când lucrurile merg prost. Este o idee mult mai bogată care implică o cultivare atentă a bunurilor comunitare. Am vrut să aduc o parte din bogăția acestor idei în conversațiile despre reziliența climatică, astfel încât să nu le pierdem pe viitor.
În multe privințe, fermierii sunt în prima linie într-o problemă precum schimbările climatice. De ce, atunci, mulți fermieri par să fi fost reticenți la acest concept și se schimbă acest lucru?
Fermierii sunt într-o industrie în care clima are un impact uriaș asupra succesului și profitabilității lor. Împreună cu alte industrii bazate pe resurse naturale, ei resimt schimbările climatice mai devreme și trebuie să se adapteze.
În ceea ce privește rezistența, ceea ce mulți fermieri au auzit a fost un deget acuzator îndreptat spre ei de către ecologiști și activiști pentru drepturile animalelor. Mesajul a fost: este problema voastră, rezolvați-o. Și, apropo, vă va costa o mulțime de bani și nu vă va reduce riscul climatic real.
Totuși, acum există o schimbare în conversație.
Și ceea ce a schimbat-o a fost aducerea adaptării în discuție. Aceasta a făcut ca discuția să fie locală – există o „trusă de instrumente” pentru adaptare, dar fiecare instrument funcționează în anumite locuri și nu în altele. Soluțiile vor fi bazate local, iar orice investiție în adaptare beneficiază imediat persoanele care au investit în ea. Aducerea adaptării în imagine a schimbat complet focalizarea asupra soluțiilor și, de asemenea, analiza cost-beneficiu – dacă cheltuiesc bani, voi beneficia direct.
Celălalt aspect interesant este că adaptarea înseamnă totuși și atenuare, nu-i așa? Fermierii pot ajuta de fapt la sechestrarea carbonului și își pot face fermele mai reziliente în acest proces.
Da, este absolut o abordare „win-win” a problemei. Cele mai bune strategii de adaptare atenuează, de asemenea, încălzirea globală. Vorbim despre sechestrarea carbonului, reducerea emisiilor și investind în sănătatea solului în același timp. Până acum, accentul pe acest aspect a fost în lumea dezvoltării internaționale, dar fermierii de aici din SUA încep și ei să se alăture conversației.
Dezbaterea agricolă a fost uneori prezentată ca „sustenabil” versus „convențional”, totuși pare să existe mai multă încrucișare de idei decât înainte. Este adevărat?
Există cu siguranță mai multă polenizare încrucișată de idei între agricultura industrială și cea sustenabilă decât înainte. Modelul complet al agriculturii industriale – însemnând înlocuirea serviciilor ecosistemice cu combustibili fosili și alte substanțe chimice – a degradat peisajul până la un punct în care reziliența a fost subminată. Pe măsură ce fermierii au început să resimtă perturbările schimbărilor climatice, văd randamente în scădere și caută soluții.
Boom-ul interesului pentru culturile de acoperire și sănătatea solului este un prim exemplu. A existat un eveniment inovator în februarie anul trecut: o convenție națională axată specific pe culturile de acoperire. Warren Buffett a fost implicat. Gabe Brown [un inovator din Dakota de Nord în domeniul culturilor de acoperire, prezentat și în videoclipul de mai jos] a fost unul dintre vorbitorii principali. Fermieri din toată țara s-au adunat în oficiile locale ale USDA și au urmărit prezentările naționale, apoi au petrecut ziua discutând provocările viitoare și cum pot ajuta culturile de acoperire.
Dacă beneficiile agriculturii reziliente sunt atât de mari, de ce nu este încă norma?
Din păcate, răspunsul este adesea politica: contribuabilul plătește fermierii pentru a nu folosi practici reziliente.
Asigurarea de recoltă este un prim exemplu: nu numai că asigurarea de recoltă descurajează fermierii să folosească tehnici mai reziliente (pentru că obțin profit, chiar și atunci când culturile lor eșuează), dar unii dintre fermierii pe care îi prezint în cartea mea – cum ar fi Gail Fuller – au descoperit de fapt că erau neeligibili pentru asigurarea de recoltă subvenționată federal odată ce au început să folosească culturi de acoperire.
Cum putem, așadar, să schimbăm politica agricolă dintr-o barieră într-un stimulent pentru reziliență?
Când ai o instituție atât de masivă, puternică și răspândită precum USDA – care are prezență în toată țara în oficiile locale de servicii agricole – are o putere imensă de a transforma industria agricolă. Vezi deja semne ale acestui lucru în conferința despre culturile de acoperire pe care am menționat-o, de exemplu. Așadar, deși multe politici agricole pot fi contraproductive acum, reținând lucrurile, dacă le putem schimba pentru a stimula o gestionare mai bună, o reziliență mai mare, ai acest punct de basculare în care un impediment la schimbare devine în schimb un catalizator.
Există un concept în știința rezilienței numit ciclul adaptiv. Acest ciclu în patru părți descrie organizarea resurselor în timp în sisteme și este observabil în ecosistemele naturale și în procesele sistemelor sociale precum politica și finanțele: Creștere. Conservare. Eliberare. Reorganizare.
Cred că suntem în stadiile foarte târzii ale fazei de conservare. Elimină barierele, eliberează resursele și obținem reorganizarea alimentației și agriculturii de care avem atât de disperată nevoie pentru a ne ajuta să ne menținem bunăstarea într-un climat în schimbare.
Ați susținut că un sistem alimentar pur „local” nu este cu adevărat rezilient și că ar trebui să ne concentrăm în schimb pe o scară regională. De ce?
Există o recunoaștere crescândă în rândul persoanelor preocupate de sistemele alimentare sustenabile că „localul” pur și simplu nu ne va hrăni și nu va oferi nici reziliență – trebuie să ai o bază terestră capabilă să producă resursele necesare creșterii alimentelor. Una dintre caracteristicile sistemelor alimentare reziliente este că sunt susținute de resursele naturale ale unei anumite regiuni – sistemul alimentar nu importă resurse semnificative și nu exportă deșeuri. În momentul în care incluzi această caracteristică, trebuie să crești scara. Provocarea, însă, este că, pe măsură ce crești scara, devine mai greu să atingi celelalte valori ale alimentației sustenabile – de exemplu, beneficiile sociale ale conexiunilor directe dintre fermieri și consumatori.
Nu este vorba că trebuie să fim 100% locali, 100% regionali sau 100% globalizați – ci mai degrabă gradul în care facem fiecare dintre aceste lucruri. În ceea ce privește reziliența, este de fapt de dorit să avem și un anumit comerț inter-regional și internațional – ajută la crearea conexiunilor sociale de care avem nevoie pentru a promova pacea și echitatea și oferă o oarecare redundanță în cazul unui șoc într-o anumită regiune. Dar pentru a cultiva reziliența, accentul principal trebuie să fie pe satisfacerea nevoilor noastre în cadrul propriei noastre regiuni.
Așa cum spune Herman Daly: „Importăm fursecuri daneze cu unt și exportăm fursecurile noastre în Danemarca. Nu ar fi mult mai simplu să schimbăm rețete?”
Ce poate face fiecare dintre noi pentru a crea un sistem alimentar mai bun, mai rezilient?
Ideile lui Alice Waters rămân valabile: consumatorii sunt creatori. Ceea ce consumăm ne modelează lumea. Creăm lumea cu fiecare dolar pe care îl cheltuim. Consumatorii pot juca un rol important alegând produse care sporesc reziliența comunității lor atunci când pot și când au opțiuni bune. Celălalt lucru pe care îl pot face consumatorii este să cultive ceva și să îl mănânce. Acest act simplu ne sporește conștientizarea modului în care alegerile noastre impactează lumea largă.
Și ultima parte este implicarea în comunitate. Implică-te într-un consiliu pentru politici alimentare, iar dacă nu ai unul în comunitatea ta, creează unul. Când ai ocazia, pledează la nivel federal. Lasă-le reprezentanților tăi să știe că vrei să vezi o schimbare în sistemul alimentar.
Fiecare decizie pe care o iei ajută la crearea lumii noastre. Dacă nu îți place lumea pe care o avem, ia în considerare cum poți schimba modul în care iei decizii pentru a cultiva reziliența.
„Agricultura Rezilientă” de Laura Lengnick este disponibilă pentru precomandă de la New Society Publishers. Va fi gata de livrare pe 5 mai.
