Practic toată carnea de pește conține mercur, un metal natural care se află adânc în crusta Pământului. La temperatura camerei, mercurul elementar este destul de periculos; acesta poate contamina întreaga încăpere. Când este încălzit, elementul devine un gaz incolor și inodor care poate călători pe distanțe mari înainte de a fi absorbit în corpuri de apă. De asemenea, poate ajunge în lacuri, râuri și oceane atunci când deșeurile sau scurgerile activităților umane ajung în ecosistemele din jur.
Aici vom explora cum acest metal periculos scapă din rocile Pământului pentru a polua habitatele acvatice. Vom detalia și măsurile pe care le putem lua pentru a elimina mercurul din ecosistemele marine, îmbunătățind sănătatea animalelor marine și a oceanelor.
Mercurul și mediul înconjurător
Mercurul ajunge în mediul înconjurător și în organismele vii în mai multe moduri. În timp ce incendiile forestiere și vulcanii eliberează gaze toxice în atmosferă, cauza cea mai semnificativă este activitatea umană, care reprezintă aproape două treimi din tot mercurul eliberat în mediu.1
Fiecare an în Statele Unite, combustibilii fosili arși eliberează 160 de tone de mercur în atmosferă.1 În cele din urmă, mercurul ajunge pe Pământ prin ploi, depunere din aer sau forțe gravitaționale și se transferă în ocean. Cercetările estimează că între 80.000 și 450.000 de tone metrice de mercur poluează oceanele noastre, aproximativ 66% din substanță aflându-se în ape mai puțin adânci.2
Procesele agricole; deșeurile municipale, industriale și medicale; și arderea lemnului sau a oricăror deșeuri care conțin mercur pot, de asemenea, elibera toxina în aer. Acesta este cunoscut sub denumirea de .3
Mercurul poate ajunge și în medii prin surse directe, cum ar fi fabricile—incluzând morile de hârtie și producătorii de baterii—sau prin activitățile miniere care eliberează substanța chimică în habitatele marine din apropiere. Mercurul poate, de asemenea, contamina apele dulci atunci când inginerii inundează terenuri pentru a crea rezervoare pentru hidroenergie. Pe măsură ce plantele și copacii înmuiați în apă se descompun, mediul cu oxigen scăzut permite bacteriilor să prospere, iar acești microbi combină mercurul elementar sau inorganicul cu carbonul pentru a crea metilmercuriu.
Ce este metilmercuriul?
Metilmercuriul este o substanță neurotoxică formată din mercur și carbon care se acumulează în lanțul trofic marin. Atunci când oamenii consumă mercur, este aproape întotdeauna în această formă.
În această formă combinată, metilmercuriul se poate atașa de particule mici din apă și sol în habitatele acvatice, unde se adună și se acumulează pe măsură ce urcă în lanțul trofic. Conform , această substanță periculoasă este cea care se acumulează în organisme vii—de la corali, pești, păsări până la oameni.
Peștii și expunerea la mercur
Din cauza activității antropogene care eliberează atât de mult mercur în atmosferă, aproape toată viața acvatică din întreaga lume conține urme de mercur, precum și alți contaminanți cunoscuți sub denumirea de . Un studiu din 2009 realizat de U.S. Geological Service a găsit mercur în fiecare pește testat din 291 de pârâuri din întreaga țară; un sfert din peștii testați aveau niveluri de mercur care depășeau limitele de consum uman.4
Mercurul este, de asemenea, foarte bioacumulabil, ceea ce înseamnă că concentrațiile elementului cresc deoarece ființele vii îl absorb din mediul lor înconjurător. Odată eliberat într-un corp de apă, mercurul se atașează de celulele de grăsime ale peștilor, trecând prin membrane lipidice ale celulelor și răspândindu-se în țesutul din jur.5
Deoarece se leagă foarte bine de proteinele și aminoacizii din mușchii peștilor, mercurul călătorește rapid pe lanțul trofic. Peștii mici consumă particule care conțin mercur; apoi acești pești sunt mâncați de pești mai mari, unde mercurul din peștii mici se acumulează, crescând de aproximativ zece ori la fiecare pas din drum.6 Cu cât peștele trăiește mai mult, cu atât mai mult mercur reține.
Administrația Alimentelor și Medicamentelor (FDA) enumeră speciile de pești prădători de vârf—cum ar fi tilefish, peștele spadă, rechinii și macroul royal—ca fiind cei cu cele mai mari niveluri de mercur. În schimb, scoicile, melcii și creveții, care se hrănesc de la fundul mării, au cele mai scăzute niveluri. Peștii expuși elementului metilat pot experimenta mai multe probleme, inclusiv toxicitate reproductivă, dizabilități congenitale și perturbări ale sistemului nervos.7
Deși efectele consumului de mercur asupra oamenilor au fost studiate pe larg, impactul acestuia asupra peștilor și ecosistemelor acvatice nu a fost investigat în aceeași măsură. Totuși, cercetările limitate descriu cum mercurul poate deteriora genele, celulele și proteinele peștilor, provocând schimbări profunde în comportament, creștere și supraviețuire.
Expunerea oamenilor la mercur
Oamenii expuși la mercur prin consumul de pește contaminat, lucrând în mine de mercur sau prin alte metode suferă de probleme de sănătate similare. Fie prin consumul de alimente, fie prin poluarea aerului, mercurul este aproape complet absorbit în sânge și apoi distribuit rapid în toate țesuturile corpului. Cea mai mare cantitate de toxină se adună în creier, motiv pentru care mercurul este considerat o toxină neuroactivă.8
Cu o jumătate de viață estimată de 39 până la 80 de zile, nivelurile de toxină se pot acumula în corpul uman de-a lungul timpului, la fel cum se întâmplă în cazul peștilor.5
Reducerea expunerii la mercur
Pentru cei care au privilegiul de a evita consumul de pește, reducerea expunerii la mercur din consumul de pește este destul de simplă. Pentru cei trei miliarde de oameni din întreaga lume care depind de pește pentru supraviețuire, este greu de înțeles că sfatul de a evita expunerea la mercur este simplu: să mănânce pește cu moderație. Dar, în afară de intervenția globală a guvernelor, reducerea consumului de pește poate fi singura metodă prin care consumatorii pot evita niveluri dăunătoare de această toxină omniprezentă.
Doar prin reducerea cantității de mercur eliberată în atmosferă pot oamenii reduce cantitatea de mercur din pește. Din fericire, cercetările din Zona Experimentală a Lacurilor au descoperit că atunci când mercurul nu mai este adăugat într-un ecosistem, acesta se poate vindeca, reducând în cele din urmă cantitatea de mercur pe care o consumă oamenii. Totuși, această vindecare poate varia semnificativ între corpurile de apă; timpul de răspuns într-o zonă poate fi foarte diferit față de altă zonă.
Mercurul este, de asemenea, foarte bioacumulabil, ceea ce înseamnă că concentrațiile elementului cresc deoarece ființele vii îl absorb din mediul lor înconjurător. Odată eliberat într-un corp de apă, mercurul se atașează de celulele de grăsime ale peștilor, trecând prin membrane lipidice ale celulelor și răspândindu-se în țesutul din jur.
Deoarece se leagă foarte bine de proteinele și aminoacizii din mușchii peștilor, mercurul călătorește rapid pe lanțul trofic. Peștii mici consumă particule care conțin mercur; apoi acești pești sunt mâncați de pești mai mari, unde mercurul din peștii mici se acumulează, crescând de aproximativ zece ori la fiecare pas din drum.6 Cu cât peștele trăiește mai mult, cu atât mai mult mercur reține.
Administrația Alimentelor și Medicamentelor (FDA) enumeră speciile de pești prădători de vârf—cum ar fi tilefish, peștele spadă, rechinii și macroul royal—ca fiind cei cu cele mai mari niveluri de mercur. În schimb, scoicile, melcii și creveții, care se hrănesc de la fundul mării, au cele mai scăzute niveluri. Peștii expuși elementului metilat pot experimenta mai multe probleme, inclusiv toxicitate reproductivă, dizabilități congenitale și perturbări ale sistemului nervos.7
Deși efectele consumului de mercur asupra oamenilor au fost studiate pe larg, impactul acestuia asupra peștilor și ecosistemelor acvatice nu a fost investigat în aceeași măsură. Totuși, cercetările limitate descriu cum mercurul poate deteriora genele, celulele și proteinele peștilor, provocând schimbări profunde în comportament, creștere și supraviețuire.
Expunerea oamenilor la mercur
Oamenii expuși la mercur prin consumul de pește contaminat, lucrând în mine de mercur sau prin alte metode suferă de probleme de sănătate similare. Fie prin consumul de alimente, fie prin poluarea aerului, mercurul este aproape complet absorbit în sânge și apoi distribuit rapid în toate țesuturile corpului. Cea mai mare cantitate de toxină se adună în creier, motiv pentru care mercurul este considerat o toxină neuroactivă.
Cu o jumătate de viață estimată de 39 până la 80 de zile, nivelurile de toxină se pot acumula în corpul uman de-a lungul timpului, la fel cum se întâmplă în cazul peștilor.
Reducerea expunerii la mercur
Pentru cei care au privilegiul de a evita consumul de pește, reducerea expunerii la mercur din consumul de pește este destul de simplă. Pentru cei trei miliarde de oameni din întreaga lume care depind de pește pentru supraviețuire, este greu de înțeles că sfatul de a evita expunerea la mercur este simplu: să mănânce pește cu moderație.9 Dar, în afară de intervenția globală a guvernelor, reducerea consumului de pește poate fi singura metodă prin care consumatorii pot evita niveluri dăunătoare de această toxină omniprezentă.
Doar prin reducerea cantității de mercur eliberată în atmosferă pot oamenii reduce cantitatea de mercur din pește. Din fericire, cercetările din Zona Experimentală a Lacurilor au descoperit că atunci când mercurul nu mai este adăugat într-un ecosistem, acesta se poate vindeca, reducând în cele din urmă cantitatea de mercur pe care o consumă oamenii. Totuși, această vindecare poate varia semnificativ între corpurile de apă; timpul de răspuns într-o zonă poate fi foarte diferit față de altă zonă.
Mercurul din pește este dăunător atât pentru pești, cât și pentru oamenii care consumă pește. Este o neurotoxină puternică care poate afecta dezvoltarea creierului la copii și fături. De aceea, Administrația pentru Alimente și Medicamente recomandă limitarea consumului de pește cu concentrații mai mari și consumul în schimb al scoicilor, creveților și melcilor, care au niveluri mai mici de expunere.
- Toți peștii au mercur în ei?Conform Administrației pentru Alimente și Medicamente, aproape toate fructele de mare și peștii au cel puțin urme de mercur.
Conform Administrației pentru Alimente și Medicamente, aproape toate fructele de mare și peștii au cel puțin urme de mercur.
- Care pește are cele mai mici niveluri de mercur?Pești mici precum anșoa, macroul atlantic, somnul, platica, haddock, mullet, plasă, pollock și somonul, precum și fructele de mare precum scoicile, crabul, racii și stridiile au cele mai scăzute niveluri de contaminare cu mercur, conform Administrației pentru Alimente și Medicamente.
Pești mici precum anșoa, macroul atlantic, somnul, platica, haddock, mullet, plasă, pollock și somonul, precum și fructele de mare precum scoicile, crabul, racii și stridiile au cele mai scăzute niveluri de contaminare cu mercur, conform Administrației pentru Alimente și Medicamente.
