Orcile patrulează un râu, în timp ce aligatorii se scalda pe o plajă. Lupii bântuie o coastă, vidrele de mare își revendică un estuar, iar pumele se plimbă printr-o preerie. Ce se întâmplă? În toate aceste exemple, prădătorii relativ mari prosperă în afara habitatelor lor tipice.
Mulți prădători au tendința de a rătăci, dar aceștia nu sunt doar cazuri izolate. Observațiile de prădători mari în locuri unde „nu ar trebui să fie” au crescut în ultimii ani, o tendință posibilă datorită zecilor de ani de conservare susținută.
Pe măsură ce anumite specii de prădători își revin, unii cercetători au sugerat că își extind raza de acțiune, colonizând zone noi în căutarea hranei. Autorii unui nou studiu, totuși, oferă o teorie diferită: prădătorii își recâștigă habitatele ancestrale pe care nu le-au ocupat de mult timp înainte ca oamenii de știință să înceapă să îi studieze.
„Nu ne mai putem explica apariția unui aligator mare pe o plajă sau o recif de corali ca pe o observație aberantă”, spune autorul principal Brian Silliman, profesor de biologie a conservării marine la Universitatea Duke, într-o declarație. „Nu este o anomalie sau o variație pe termen scurt. Este vechea normă, așa cum era înainte să împingem aceste specii spre ultimele lor refugii greu accesibile. Acum, ele se întorc.”
Pentru a fi clar, acest lucru nu se întâmplă peste tot. Prădătorii mari încă dispar din multe ecosisteme din întreaga lume, adesea din cauza pierderii și fragmentării habitatului, combinată cu moștenirea persecuției mai directe din partea oamenilor.
Dar acolo unde eforturile de conservare au avut timp și resurse pentru a funcționa, mulți prădători revin cu un entuziasm surprinzător. Ideea prădătorilor expansioniști poate părea înfricoșătoare, dar aceste animale încă au mult mai mult de temut de la noi decât noi de la ele. Nu numai că rareori reprezintă o amenințare pentru oameni, dar de fapt aduc beneficii ecosistemelor din jur — inclusiv oamenilor.
Linii estompate
Folosind date din studii științifice recente și rapoarte guvernamentale, Silliman și colegii săi au descoperit că prădătorii mari — inclusiv aligatori, vulturi pleșuvi, vidre de mare, vidre de râu, balene cenușii, lupi gri și pume — pot fi acum la fel de abundenți sau mai abundenți în habitate „noi” comparativ cu cele tradiționale.
Acest lucru provoacă unele presupuneri larg răspândite în ecologia animalelor mari, spune Silliman. După generații în care oamenii au văzut rareori aligatori în afara mlaștinilor sau vidre de mare în afara pădurilor de alge marine sărate, a devenit o înțelepciune convențională că aceste specii trăiesc acolo unde trăiesc pentru că sunt specialiști în habitat.
„Dar acest lucru se bazează pe studii și observații făcute în timp ce aceste populații erau în declin accentuat”, spune el. „Acum că își revin, ne surprind demonstrând cât de adaptabili și cosmopolitani sunt cu adevărat.”
Aligatorii, de exemplu, au avut o „recuperare remarcabilă” din anii 1960, scriu autorii studiului, cu peste 1 milion locuind acum numai în Florida. Mult timp considerați creaturi ale mlaștinilor, reptilele renăscute și-au demonstrat recent flexibilitatea — și nu doar cu ocazionalele înoturi de 32 de kilometri în largul mării. Animalele marine precum razele, rechinii, creveții, crabii potcoavă și lamantinii reprezintă acum 90% din dieta aligatorilor atunci când se află în ecosisteme de ierburi marine sau mangrove, notează cercetătorii, arătând cât de ușor se pot adapta la un stil de viață în apă sărată.
O astfel de flexibilitate nu este universală și nu ar trebui să umbrească numeroasele specii pe cale de dispariție ale căror soarte sunt într-adevăr legate de nișe ecologice restrânse. Dar pentru anumiți prădători, aceste descoperiri oferă speranță în fața pierderii rapide a habitatelor. „Ne spune că aceste specii pot prospera într-o varietate mult mai mare de habitate”, spune Silliman. „Vidrele de mare, de exemplu, se pot adapta și prospera dacă le introducem în estuare care nu au păduri de alge marine. Deci, chiar dacă pădurile de alge marine dispar din cauza schimbărilor climatice, vidrele nu vor dispărea. Poate că pot chiar trăi în râuri. Vom afla destul de curând.”
Avantajele prădătorilor
Declinul și revenirea unui prădător pot ilustra valoarea speciei anterior neapreciată pentru ecosistemul său. Un exemplu celebru a avut loc în Parcul Național Yellowstone, unde lupii gri au fost exterminați la mijlocul secolului al XX-lea, apoi reintroduși de oameni de știință în anii 1990. Absența lupilor a amplificat și a îndrăznit populațiile de cerbi și elani, care au început să suprapașuneze plantele lemnoase ale parcului. Când s-au întors lupii, totuși, a revenit și vegetația.
Prezența prădătorilor poate, de asemenea, să salveze vieți omenești. Fără pume sau lupi în mare parte din SUA, de exemplu, cerbii s-au înmulțit atât de mult încât vehiculele îi lovesc de aproximativ 1,2 milioane de ori în întreaga țară pe an. Dacă pumele ar fi lăsate să își recâștige vechile teritorii din estul SUA, un studiu din 2016 estima că felinele ar preveni indirect 21.400 de răniri umane, 155 de decese și 2,13 miliarde de dolari în costuri în termen de 30 de ani de la stabilire.
Prădătorii ne pot economisi bani și în alte moduri. Chiar și prădătorii mici precum liliecii le economisesc fermierilor americani de porumb 1 miliard de dolari pe an, datorită poftei lor pentru viermii porumbului. Și vidrele de mare, datorită capacității lor de a prospera în paturile de ierburi marine estuare, ne pot proteja chiar și de noi înșine, spune Silliman. Ei fac acest lucru indirect mâncând crabi Dungeness, care altfel ar pradă prea multe melci mănâncă alge. Acești melci ajută la prevenirea sufocării patului de alge epifite, care se hrănesc cu excesul de nutrienți aduși acolo de scurgerile de la fermele și orașele din interior.
„Ar costa zeci de milioane de dolari pentru a proteja aceste paturi prin reconstruirea bazinelor hidrografice din amonte cu tampoane de nutrienți adecvate”, spune Silliman, „dar vidrele de mare obțin un rezultat similar pe cont propriu, fără niciun cost pentru contribuabili.”
