Agricultura prin defrișare și ardere: Mai poate fi sustenabilă?

Agricultura prin defrișare și ardere este practica de curățare și ardere a zonelor de vegetație pentru a reface solul și a cultiva hrană. Sute de milioane de oameni din întreaga lume încă se bazează pe agricultura prin defrișare și ardere pentru a supraviețui.

Astăzi, însă, agricultura prin defrișare și ardere este cu greu sustenabilă. A dus la defrișări, emisii crescute de carbon și o pierdere a biodiversității. Acest articol analizează istoria defrișării și arderii, modul în care a evoluat și dacă poate fi restaurată și practicată într-un mod mai sustenabil.

Ce este agricultura prin defrișare și ardere?

Datorită utilizării pe scară largă în multe culturi, defrișarea și arderea are o mulțime de alte nume, cum ar fi și agricultura itinerantă, swidden (teren obținut prin incendiere) și cultivarea cu lăsare în pârloagă după ardere. În forma sa tradițională, practica implică curățarea (sau „defrișarea”) unor mici zone forestiere, apoi arderea vegetației rămase. Aceasta returnează solului carbonul și alți nutrienți stocați în materialul vegetal.

Solul nou îmbogățit este cultivat timp de doi-trei ani până când solul este epuizat. Urmează o perioadă de pârloagă, permițând vieții vegetale să se regenereze și nutrienților din sol să se refacă — și astfel ciclul continuă, în timp ce fermierii se mută în zone noi pentru a cultiva.

De milenii, aceasta a fost o formă de agroforestărie practicată cu mult înainte ca cuvintele „permacultură” și „agricultură regenerativă” să fie inventate.

Beneficii și practici ale defrișării și arderii

Agricultura prin defrișare și ardere a fost numită cel mai vechi sistem agricol din lume, practicat de cel puțin 7.000 de ani. A fost mai comună decât agricultura intensivă pe care o asociem cu așa-numita „Revoluție Agricolă” a Mesopotamiei antice.

Defrișarea și arderea este una dintre primele forme de cultivare adoptate de culegători-vânători, deoarece era compatibilă cu migrațiile sezoniere între zone de vânătoare și așezări cultivate. Multe produse de bază din Lumea Nouă, cum ar fi porumbul, maniocul, ardeii iuți, dovleceii, cartofii dulci și arahidele, sunt plante din pădurile tropicale cultivate inițial prin metode de defrișare și ardere.

Astăzi, fermierii de subzistență pe scară mică, în principal din munții și dealurile împădurite din Asia de Sud-Est, America Latină și Africa Centrală, continuă să practice o agricultură sustenabilă. Cioatele copacilor sunt lăsate pe loc, prevenind eroziunea și creând comunități microbiene care hrănesc solul. Plantarea manuală, fără arat (no-till), menține solul intact, fără mașini grele care să-l compacteze, să distrugă agregatele solului sau să perturbe ecosistemele subterane. Sunt cultivate specii de plante tradiționale bine adaptate la perturbări pe scară mică și care se refac rapid. Perioadele de pârloagă sunt suficient de lungi pentru a permite refacerea florei și faunei, susținând biodiversitatea regiunii. Nivelurile de nutrienți, microorganisme și carbon sechestrat în sol se refac, de asemenea, rapid.

Ca alternativă mai puțin intensivă la agricultura industrială, agricultura prin defrișare și ardere permite popoarelor indigene să se hrănească menținându-și practicile culturale tradiționale.

Consecințe de mediu ale defrișării și arderii

Comunitățile care trăiesc din agricultura de subzistență prin defrișare și ardere își văd modul de viață amenințat de agricultura industrială și de cerințele de consum ale națiunilor bogate. Ca urmare, defrișarea și arderea devine din ce în ce mai distructivă pentru pădurile lumii și un contributor semnificativ la crizele duale ale schimbărilor climatice și ale pierderii biodiversității.

Defrișarea

Defrișarea este a doua cea mai mare sursă de emisii de gaze cu efect de seră (GES), reprezentând între 12% și 20% din emisiile globale de GES. Principalul motor al defrișării este eliberarea terenurilor pentru creșterea vitelor și monocultură cum ar fi cele de plante oleaginoase, destinate consumatorilor internaționali. Agricultura tradițională prin defrișare și ardere care hrănește populațiile locale este mai greu de cuantificat, dar joacă totuși un rol semnificativ.

Așa cum se practică în prezent agricultura prin defrișare și ardere în mare parte din lume, tăierea pădurilor primare poate elibera 80% din carbonul stocat în atmosferă. În același timp, pierderile de biodiversitate cauzate de defrișare și ardere sunt comparabile cu cele ale exploatării forestiere comerciale.

Agricultura industrială

De la Revoluția Verde din anii 1950, agricultura prin defrișare și ardere a fost considerată înapoiată, risipitoare și „cel mai mare obstacol în calea creșterii imediate a producției agricole, precum și a conservării solului și pădurilor”, așa cum a afirmat Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) în 1957.

De atunci, organizațiile internaționale de ajutor au promovat utilizarea îngrășămintelor industriale și plantarea monoculturilor precum palmieri, bananieri, cafea, manioc și alte culturi de export, în locul agriculturii de subzistență. Agricultura comercială și dependența de piețele externe au dus la o defrișare mai mare a terenurilor și la scăderea perioadelor de pârloagă.

Extinderea agriculturii industriale a dus și la confiscarea terenurilor, adesea ilegal, de la popoarele indigene. Creșterea densității populației în zonele forestiere, determinată de minerit, exploatare forestieră și agricultură comercială (cum ar fi plantații de soia sau ferme de vite), a crescut suprafața de teren care trebuie cultivată. Cu toate acestea, a scăzut și suprafața totală care poate fi cultivată prin defrișare și ardere. Ca urmare, mai puțin teren poate fi lăsat în pârloagă pe perioade suficient de lungi.

Terenul curățat necesită o perioadă semnificativă de timp pentru a se reface dacă agricultura prin defrișare și ardere trebuie să fie sustenabilă. Păsărilor și mamiferelor le pot lua 10 ani să se întoarcă pe terenurile curățate. Solul poate dura 15 ani pentru a-și reface condițiile originale. Speciilor de copaci le pot lua până la 20 de ani să-și recapete 80% din diversitatea originală.

Poate dura, de asemenea, între 10 și 20 de ani de pârloagă, în funcție de regiune, pentru ca nivelurile de carbon din sol să fie restabilite la starea lor originală. La densități scăzute ale populației, perioadele de pârloagă pot depăși 20 de ani, dar în ultimii 25 de ani, perioadele de pârloagă au scăzut aproape universal la doar doi până la trei ani, mult sub duratele sustenabile.

Cum să îmbunătățiți agricultura prin defrișare și ardere

Conservarea pădurilor rămase ale lumii trebuie să fie consecventă cu nevoile populației locale — oameni care sunt rar incluși în conversații și decizii privind protejarea biodiversității și atenuarea schimbărilor climatice.

Agricultura prin defrișare și ardere rămâne o parte centrală a vieții și culturii a aproape jumătate de miliard de oameni din 64 de țări în curs de dezvoltare, asigurând mijloace de trai și securitate alimentară. Aproape toată agricultura prin defrișare și ardere este practicată pe ferme mici deținute de popoare indigene, care astăzi conservă 80% din biodiversitatea rămasă a lumii, conform Fondului Internațional pentru Dezvoltare Agricolă.

A face ca defrișarea și arderea să fie din nou sustenabilă înseamnă a sprijini comunitățile indigene ale lumii, deoarece crizele duale ale schimbărilor climatice și ale pierderii biodiversității pot fi atenuate doar prin conservarea diversității culturale umane. „Soluțiile bazate pe natură” permit fermierilor care practică defrișarea și arderea să extindă perioadele de pârloagă care sunt atât de centrale pentru sechestrarea carbonului și conservarea pădurilor. Aceste soluții includ:

• Protejarea terenurilor indigene de invazia comercială,
• Interzicerea extinderii defrișării și arderii în pădurile primare,
• Sprijinirea fermierilor de subzistență prin plăți pentru servicii ecosistemice, cum ar fi agricultură cu sechestrare de carbon, și
• Creșterea monitorizării pădurilor naționale și alte eforturi, cum ar fi programul ONU de Reducere a Emisiilor Provenite din Defrișări și Degradarea Pădurilor în Țările în Curs de Dezvoltare (REDD+).

Dacă agricultura prin defrișare și ardere a jucat un rol cheie în exacerbarea schimbărilor climatice și a pierderii biodiversității, poate juca, de asemenea, un rol cheie în soluții. Acest lucru începe cu conservarea practicilor oamenilor care încă trăiesc din ea.