Cireșul negru, un arbore important din America de Nord

Cireșul negru sau Prunus serotina este o specie din subgenul Padus, cu frumoase ciorchini de flori, fiecare floare individuală fiind atașată de tulpini scurte și egale, numite raceme. Toți cireșii din peisaj sau pădure împărtășesc acest design floral și sunt adesea folosiți ca exemplare în curți și parcuri.

Cuprins ascunde

1 Florile și fructele frumoase ale cireșului

2 Partea întunecată a cireșului negru

3 Identificarea cireșului negru în stare latentă

4 Lista celor mai comuni arbori de esență tare din America de Nord

Toți cireșii adevărați sunt arbori foioși și își varsă frunzele înainte de perioada de repaus vegetativ de iarnă. Prunus serotina, numit și cireș negru sălbatic, cireș de rom sau cireș negru de munte, este o specie lemnoasă aparținând genului Prunus. Acest cireș este originar din estul Americii de Nord, de la sudul Quebec-ului și Ontario până în sudul Texasului și Florida centrală, cu populații disjuncte în Arizona și New Mexico, și în munții Mexicului și Guatemala.

Acest arbore indigen nord-american crește de obicei până la 18 m, dar poate atinge înălțimi de până la 44 m în locuri excepționale. Scoarța arborilor tineri este netedă, dar devine fisurată și solzoasă pe măsură ce trunchiul arborelui se mărește cu vârsta. Frunzele sunt alterne, simple ca formă și oval-alungite, cu o lungime de 10 cm, cu margini fin dințate. Textura frunzelor este glabră (netedă) și, de obicei, cu peri roșcați de-a lungul nervurii mediane de dedesubt și lângă bază (vezi anatomia frunzelor).

Florile și fructele frumoase ale cireșului

Inflorescența florii (adică, capul complet al florii unei plante, inclusiv tulpini, pedunculi, bractee și flori) este foarte atrăgătoare. Acest cap de flori are o lungime de 13 cm la capătul ramurilor cu frunze din primăvară, cu numeroase flori albe de 0,8 cm, cu cinci petale.

Fructele sunt asemănătoare cu boabele, cu un diametru de aproximativ 2 cm și devin de culoare purpuriu-negru atunci când sunt coapte. Sămânța propriu-zisă din bob este o singură sâmbure neagră, ovoidă. Numele comun de cireș negru derivă din culoarea neagră a fructelor coapte.

Partea întunecată a cireșului negru

Frunzele, ramurile, scoarța și semințele de cireș negru produc o substanță chimică numită glicozidă cianogenică. Cianura de hidrogen este eliberată atunci când părțile vii ale materialului vegetal sunt mestecate și mâncate și sunt toxice atât pentru oameni, cât și pentru animale. Are un gust foarte respingător, iar acest gust este unul dintre factorii de identificare ai arborelui.

Majoritatea intoxicațiilor provin din consumul de frunze ofilite de către animale, care conțin mai multă toxină decât frunzele proaspete, dar cu diminuarea gustului neplăcut. Interesant este că cerbii cu coadă albă pasc răsaduri și puieți fără a fi afectați.

Scoarța interioară are forme foarte concentrate ale substanței chimice, dar a fost de fapt folosită etnobotanic în multe state din Apalași ca remediu pentru tuse, tonic și sedativ. Glicozida pare să reducă spasmele din mușchii netezi care căptușesc bronhiolele. Cu toate acestea, cantități foarte mari de cireș negru prezintă riscul teoretic de a provoca intoxicație cu cianură.

Identificarea cireșului negru în stare latentă

Arborele are lenticele înguste, suberoase și deschise la culoare, orizontale. Lenticelele din cireșul negru sunt unul dintre numeroșii pori ridicați vertical în tulpina unei plante lemnoase, care permit schimbul de gaze între atmosferă și țesuturile interne de pe scoarța unui arbore tânăr.

Scoarța de cireș se rupe în „plăci” subțiri, întunecate, iar marginile ridicate de pe lemnul mai bătrân sunt descrise ca „fulgi de porumb arse”. Puteți gusta în siguranță ramura care are ceea ce a fost descris ca un gust de „migdal amar”. Scoarța de cireș este gri închis, dar poate fi atât netedă, cât și solzoasă, cu scoarță interioară roșcat-brună.