Ilustrații ale arborilor comuni din estul Statelor Unite de Charles Sprague Sargent

Ilustrație a arțarului de zahăr: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Arțarul de zahăr nu este doar un arbore din nordul S.U.A. Puteți găsi arțar de zahăr din Florida până în Maine. Frunza sa este pe steagul Canadei, iar arborele este bine cunoscut în Vermont pentru siropul de arțar.

Arborele de arțar de zahăr este sursa principală de zahăr de arțar. Arborii sunt puși la secționat la începutul primăverii pentru primul flux de sevă, care de obicei are cel mai mare conținut de zahăr. Seva este colectată și fiartă sau evaporată până la obținerea unui sirop. Frunzișul frumos de toamnă din New England, care atrage milioane de „privitori” de frunze și dolarii lor în regiunea de nord-est a S.U.A., este dominat de specia de arțar de zahăr.

Ilustrație a teiului american: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Teiul american este un arbore latifoliu mare și cu coroana largă. Crenguțele gri-maronii poartă muguri rotunzi și dolofani de iarnă. Frunzele sunt mari și în formă de inimă.

Teiul american este un arbore cu creștere rapidă din estul și centrul Americii de Nord. Arborele are frecvent două sau mai multe trunchiuri și crește viguros din cioate, precum și din semințe. Teiul american este un arbore important pentru cherestea, în special în statele din jurul Marilor Lacuri. Este cea mai nordică specie de tei. Lemnul moale și ușor are multe utilizări ca produse din lemn. Arborele este, de asemenea, bine cunoscut ca arbore pentru miere sau albine, iar semințele și crenguțele sunt mâncate de fauna sălbatică. Este plantat frecvent ca arbore de umbră în zonele urbane din statele de est, unde este numit tei american (American linden).

Ilustrație a fagului american: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Fagului american este un arbore „de o frumusețe izbitoare” cu scoarță gri strânsă, netedă și asemănătoare pielii. Scoarța lucioasă este atât de unică, încât este un identificator major al speciei.

Fagului american (Fagus grandifolia) este singura specie din acest gen în America de Nord. Deși fagul este acum limitat la estul Statelor Unite (cu excepția populației mexicane), odată se extindea până în vest, în California și probabil a prosperat pe cea mai mare parte a Americii de Nord înainte de perioada glaciară.

Acest arbore foios comun, cu creștere lentă, atinge dimensiunea maximă în solurile aluviale ale văilor râurilor Ohio și Mississippi și poate atinge vârste de 300 până la 400 de ani. Lemnul de fag este excelent pentru strunjire și curbare cu aburi. Se uzează bine, este ușor de tratat cu substanțe conservante și este utilizat pentru pardoseli, mobilă, furnir și containere. Nucile distinctive triunghiulare sunt consumate de oameni și sunt o sursă importantă de hrană pentru fauna sălbatică.

Ilustrație a iederei americane: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Iedera americană are frunze veșnic verzi, grele și țepoase, și scoarță netedă gri. Florile masculine și feminine se găsesc pe arbori separați. Femela are fructe de un roșu aprins.

Când Pelerinii au debarcat cu o săptămână înainte de Crăciun în 1620 pe coasta a ceea ce este acum Massachusetts, frunzele veșnic verzi, țepoase și fructele roșii ale iederei americane (Ilex opaca) le-au amintit de iedera engleză (Ilex aquifolium), un simbol al Crăciunului de secole în Anglia și Europa. De atunci, iedera americană, numită și iedera albă sau iedera de Crăciun, a fost unul dintre cei mai valoroși și populari arbori din estul Statelor Unite, îndrăgită pentru frunzișul și fructele sale, care sunt folosite pentru decorațiuni de Crăciun și pentru plantații ornamentale.

Ilustrație a platanului american: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Platanul american este un arbore masiv și poate atinge cel mai mare diametru al trunchiului dintre toți arborii latifolii din estul S.U.A. Platanul nativ are o coroană splendidă, iar scoarța sa este unică printre toți arborii – puteți identifica întotdeauna un platan doar uitându-vă la scoarță.

Platanul occidental (Platanus occidentalis) este ușor identificabil prin frunzele late, alterne, asemănătoare celor de arțar și o complexiune a trunchiului și a ramurilor de verde, maro și crem amestecate. Modelul scoarței poate semăna cu camuflajul. Este un membru al unuia dintre cele mai vechi clanuri de arbori de pe planetă (Platanaceae): Paleobotaniștii au datat familia la peste 100 de milioane de ani vechime. Arborii de platan vii pot atinge vârste de cinci sute până la șase sute de ani.

Platanul american sau platanul vestic este cel mai mare arbore latifoliu nativ din America de Nord și este adesea plantat în curți și parcuri. Verișorul său hibrid, platanul de Londra, se adaptează foarte bine vieții urbane. Platanul „îmbunătățit” este cel mai înalt arbore stradal din New York City și este cel mai comun arbore din Brooklyn, New York.

Ilustrație a chiparosului de baltă: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Chiparosul de baltă crește într-un areal natural, de la Central Park din New York City la mlaștinile saturate cu apă din Everglades din Florida și în sus pe bazinul râului Mississippi.

Chiparosul de baltă (Taxodium distichum) este un conifer foios care crește pe soluri saturate și inundate sezonier din câmpiile costiere de sud-est și Golful Mexic. Două varietăți împart practic același areal natural. Varietatea nutans, numită frecvent chiparos de lac, chiparos sau chiparos negru, crește în lacuri puțin adânci și zone umede spre vest doar până în sud-estul Louisianei. De obicei nu crește în mlaștinile râurilor sau pârâurilor. Varietatea distichum, numită frecvent chiparos de baltă, chiparos, chiparos sudic, chiparos de mlaștină, chiparos roșu, chiparos galben, chiparos alb, chiparos roșu de maree sau chiparos de golf, este mai răspândită și tipică speciei. Arealul său se extinde spre vest în Texas și spre nord în Illinois și Indiana.

Ilustrație a cireșului negru: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Cireșul negru este cel mai important cireș nativ găsit în tot estul Statelor Unite. Cireșul negru este cunoscut și sub numele de cireș negru sălbatic, cireș de rom și cireș negru de munte.

Acești arbori mari, de înaltă calitate, potriviți pentru lemn de mobilă sau furnir, se găsesc în număr mare într-un areal comercial mai restrâns pe platoul Allegheny din Pennsylvania, New York și Virginia de Vest. Cantități mai mici de arbori de înaltă calitate cresc în locații dispersate de-a lungul Munților Apalași de sud și în zonele deluroase din câmpia costieră a Golfului. În altă parte, cireșul negru este adesea un arbore mic, slab format, cu valoare comercială relativ scăzută, dar important pentru fauna sălbatică datorită fructelor sale.

Ilustrație a nyssei negre: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Nyssa neagră sau tupelo negru este adesea asociat cu zone umede, așa cum sugerează numele său latin de gen Nyssa, numele unei nimfe mitologice grecești a apei.

Tupelo negru (Nyssa sylvatica) este împărțit în două varietăți recunoscute frecvent, tupelo negru tipic (var. sylvatica) și tupelo de mlaștină (var. biflora). Ele sunt de obicei identificabile prin diferențele de habitat: tupelo negru se găsește pe soluri cu textură ușoară din zone deluroase și văi de pârâuri, iar tupelo de mlaștină se găsește pe soluri grele organice sau argiloase din lunci umede. Se amestecă în unele zone ale câmpiilor costiere și în aceste cazuri sunt greu de diferențiat. Acești arbori au o rată de creștere moderată și o longevitate bună și sunt o sursă excelentă de hrană pentru fauna sălbatică, arbori buni pentru miere și ornamente frumoase.

Ilustrație a salcâmului negru: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Salcâmul negru este un arbore neregulat cu ramuri scurte și crenguțe netede cu o pereche de spini la baza frunzei. Frunzele sunt alterne și compuse cu foliole ovale.

Salcâmul negru (Robinia pseudoacacia) crește natural și se dezvoltă cel mai bine pe soluri bogate, umede, calcaroase. A devenit naturalizat în toată America de Nord de est.

Salcâmul negru este o leguminoasă cu noduli radiculari care, împreună cu bacteriile, „fixează” azotul atmosferic în sol. Acești nitrați din sol sunt utilizabili de către alte plante. Majoritatea leguminoaselor au flori asemănătoare mazărei cu păstăi distincte. Salcâmul negru este nativ în Ozarks și în Apalașii de sud, dar a fost transplantat în multe state din nord-est și în Europa.

Ilustrație a stejarului negru: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Stejarul negru este cel mai comun stejar din estul Statelor Unite. Stejarul are frunze țepoase și ghinde care durează doi ani să se coacă.

Stejarul negru (Quercus velutina) este un stejar comun, de mărime medie până la mare, din estul și centrul vestic al Statelor Unite. Este numit uneori stejar galben, quercitron, stejar cu scoarță galbenă sau stejar cu scoarță netedă. Crește cel mai bine în soluri umede, bogate, bine drenate, dar se găsește adesea pe dealuri sărace, uscate, nisipoase sau argiloase glaciale grele, unde rareori trăiește mai mult de 200 de ani. Producțiile bune de ghinde oferă hrană pentru fauna sălbatică. Lemnul, valoros comercial pentru mobilă și pardoseli, este vândut ca stejar roșu. Stejarul negru este rareori utilizat pentru amenajări peisagistice.

Ilustrație a nucului negru: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Nucul negru are frunze parfumate cu 15 sau mai multe foliole. Nuca rotundă crește într-o coajă verde groasă, din care pionierii făceau un colorant maro.

Nucul negru (Juglans nigra), numit și nuc negru estic și nuc american, este unul dintre cele mai rare și mai râvnite arbori latifolii nativi. Micile pâlcuri naturale găsite frecvent în păduri mixte pe soluri aluviale umede au fost intens exploatate.

Lemnul cu granulație fină și dreaptă a produs odinioară piese prețioase de mobilier masiv și paturi de pușcă. Pe măsură ce oferta scade, nucul negru de calitate rămas este folosit în principal pentru furnir. Nucile cu gust distinct sunt căutate pentru produse de patiserie și înghețată, dar oamenii trebuie să fie rapizi să le recolteze înainte de veverițe. Cojile sunt măcinate pentru a fi utilizate în multe produse.

Ilustrație a salciei negre: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Salcia neagră se găsește de-a lungul multor cursuri de apă din estul Statelor Unite. Frunzele subțiri, înguste, au adesea stipele în formă de inimă la baza lor.

Salcia neagră (Salix nigra) este cea mai mare și singura salcie importantă comercial dintre cele aproximativ 90 de specii native din America de Nord. Este mai distinct un arbore în întregul său areal decât orice altă salcie nativă: 27 de specii ating mărimea unui arbore doar într-o parte a arealului lor. Alte nume utilizate uneori sunt salcie de mlaștină, salcie Goodding, salcie neagră de sud-west, salcie Dudley și sauz (spaniolă). Acest arbore cu viață scurtă, cu creștere rapidă, atinge dimensiunea și dezvoltarea maximă în valea inferioară a râului Mississippi și în luncile câmpiilor costiere ale Golfului Mexic. Cerințele stricte de germinație a semințelor și stabilire a puieților limitează salcia neagră la solurile umede din apropierea cursurilor de apă, în special luncile inundabile, unde crește adesea în pâlcuri pure. Salcia neagră este utilizată pentru o varietate de produse din lemn, iar arborele, cu sistemul său radicular dens, este excelent pentru stabilizarea terenurilor erodate.

Ilustrație a arțarului cenușiu: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Arțarul cenușiu este cel mai răspândit dintre toți arțarii nord-americani, extinzându-se de la coastă la coastă și din Canada până în Guatemala.

Arțarul cenușiu (Acer negundo) este unul dintre cei mai răspândiți și mai cunoscuți arțari. Alte nume comune includ arțar cu frunze de frasin, arțar boxelder, arțar Manitoba, boxelder de California și boxelder vestic. Cea mai bună dezvoltare a speciei se găsește în pâlcurile de arbori latifolii din luncile din văile inferioare ale râurilor Ohio și Mississippi, deși are o importanță comercială limitată acolo. Cea mai mare valoare a sa poate fi în perdele forestiere și plantații stradale în Marile Câmpii și Vest, unde este utilizat datorită toleranței sale la secetă și frig.

Ilustrație a nucului alb: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Nucul alb se găsește din sud-estul New Brunswick în toate statele New England, cu excepția nord-vestului Maine și Cape Cod.

Nucul alb (Juglans cinerea), numit și nuc alb sau oilnut, crește rapid pe soluri bine drenate de pe versanți și maluri de pârâuri în păduri mixte de foioase. Acest arbore de mărime mică până la medie are viață scurtă, rar atingând vârsta de 75 de ani. Nucul alb este mai valoros pentru nucile sale decât pentru cherestea. Lemnul moale, cu granulație grosieră, se vopsește și se finisează bine. Cantități mici sunt utilizate pentru lucrări de dulgherie, mobilier și obiecte noi. Nucile dulci sunt apreciate ca hrană de oameni și animale. Nucul alb este ușor de cultivat, dar trebuie transplantat devreme datorită sistemului radicular care se dezvoltă rapid.

Ilustrație a arborelui de castravete: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Arborele de castravete este cel mai rezistent dintre magnoliile native de mărimea unui arbore. Clima este descrisă ca fiind umedă până la subumeda în întregul său areal.

Arborele de castravete (Magnolia acuminata), numit și magnolie de castravete, arbore de castravete galben, magnolie cu flori galbene și magnolie de munte, este cea mai răspândită și mai rezistentă dintre cele opt specii native de magnolie din Statele Unite și singura magnolie nativă din Canada. Ating cele mai mari dimensiuni în solurile umede de pe versanți și văi în pădurile mixte de foioase din Munții Apalași de sud. Creșterea este destul de rapidă, iar maturitatea este atinsă în 80 până la 120 de ani.

Lemnul moale, durabil, cu granulație dreaptă este similar cu plopul galben (Liriodendron tulipifera). Sunt adesea comercializați împreună și utilizați pentru paleți, lăzi, mobilă, placaj și produse speciale. Semințele sunt mâncate de păsări și rozătoare, iar acest arbore este potrivit pentru plantare în parcuri.

Ilustrație a cornului: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Cornul cu flori (Cornus florida) este unul dintre cei mai populari arbori ornamentali din America. Cel mai cunoscut sub numele de corn, alte denumiri sunt boxwood și cornel.

Cornul cu flori crește bine pe platouri și pe versanții inferiori sau mijlocii, dar nu foarte bine pe versanții superiori și creste. Incapacitatea de a crește în locuri extrem de uscate este atribuită sistemului său radicular relativ superficial. Numele speciei florida este latină pentru înflorire, dar bracteele petaliforme spectaculoase nu sunt de fapt flori. Fructele roșii aprinse ale acestui arbore cu creștere rapidă și viață scurtă sunt otrăvitoare pentru oameni, dar oferă o mare varietate de hrană pentru fauna sălbatică. Lemnul este neted, dur și cu textură densă și este acum folosit pentru produse de specialitate.

Ilustrație a plopului de est: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Plopul de est (tipic) (Populus deltoides var. deltoides) este numit și plop de sud, plop Carolina, plop de est, plop colier și álamo.

Plopul de est (Populus deltoides), unul dintre cei mai mari arbori latifolii estici, are viață scurtă, dar este cea mai rapidă specie forestieră comercială cu creștere din America de Nord. Crește cel mai bine în nisipuri umede, bine drenate sau nămoluri din apropierea cursurilor de apă, adesea în pâlcuri pure. Lemnul ușor, destul de moale, este utilizat în principal pentru miezul mobilei și pentru pastă de hârtie. Plopul de est este una dintre puținele specii de arbori latifolii care este plantată și cultivată special în aceste scopuri.

Ilustrație a cucutei de est: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Specia se găsește din New England și prin statele de la mijlocul Atlanticului, extinzându-se spre vest până la Munții Apalași și spre sud până în Georgia și Alabama.

Cucuta de est (Tsuga canadensis), numită și cucuta de Canada sau molid-cucută, este un arbore cu creștere lentă, longeviv, care, spre deosebire de mulți arbori, crește bine la umbră. Poate dura 250 până la 300 de ani pentru a ajunge la maturitate și poate trăi 800 de ani sau mai mult. Un arbore măsurând 193.04 cm în DBH (diametru la înălțimea pieptului) și 53.34 metri înălțime este printre cei mai mari înregistrați. Scoarța cucutei a fost odinioară sursa de tanin pentru industria pielăriei; acum lemnul este important pentru industria celulozei și a hârtiei. Multe specii de faună sălbatică beneficiază de habitatul excelent pe care îl oferă un pâlc dens de cucută. Acest arbore se clasează, de asemenea, sus pentru plantări ornamentale.

Ilustrație a ienupărului de est: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Ienupărul de est este cel mai răspândit conifer de mărimea unui arbore din estul Statelor Unite și se găsește în fiecare stat la est de meridianul 100.

Ienupărul de est (Juniperus virginiana), numit și ienupăr roșu sau savin, este o specie coniferă comună care crește pe o varietate de amplasamente în întreaga jumătate estică a Statelor Unite. Deși ienupărul de est nu este considerat în general o specie comercială importantă, lemnul său este foarte valoros datorită frumuseții, durabilității și lucrabilității sale.

Numărul de arbori și volumul ienupărului de est cresc în cea mai mare parte a arealului său. Acesta furnizează ulei de cedru pentru compuși parfumați, hrană și adăpost pentru fauna sălbatică și vegetație protectoare pentru solurile fragile.

Ilustrație a ulmului american: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Ulmului american se găsește în toată America de Nord de est.

Ulmului american (Ulmus americana), cunoscut și sub numele de ulm alb, ulm de apă, ulm moale sau ulm de Florida, este cel mai notabil pentru susceptibilitatea sa la ciuperca ofilirii, Ceratocystis ulmi. Numită frecvent boala ulmului olandez, această ofilire a avut un impact tragic asupra ulmilor americani. Zeci de ulmi morți în păduri, perdele forestiere și zone urbane stau mărturie gravității bolii. Din cauza ei, ulmii americani reprezintă acum un procent mai mic dintre arborii cu diametru mare în pâlcurile forestiere mixte decât în trecut. Cu toate acestea, conceptele silviculturale dezvoltate anterior rămân în principiu solide.

Ilustrație a frasinului verde: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Frasinul verde se extinde din estul Canadei spre sud prin centrul Montanei și nord-estul Wyomingului până în sud-estul Texasului, apoi spre est până în nord-vestul Floridei și Georgia.

Frasinul verde (Fraxinus pennsylvanica), numit și frasin roșu, frasin de mlaștină și frasin de apă, este cel mai răspândit dintre toți frașinii americani. Natural un arbore de luncă umedă sau mal de pârâu, este rezistent la extreme climatice și a fost plantat pe scară largă în statele din Câmpii și Canada. Oferta comercială se găsește în cea mai mare parte în Sud. Frasinul verde este similar ca proprietăți cu frasinul alb și sunt comercializați împreună ca frasin alb. Producțiile mari de semințe oferă hrană multor tipuri de faună sălbatică. Datorită formei sale bune și rezistenței la insecte și boli, este un arbore ornamental foarte popular.

Ilustrație a sâmbovinei: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Sâmbovina este larg răspândită în estul Statelor Unite.

Sâmbovina (Celtis occidentalis) este un arbore mic spre mediu, larg răspândit, cunoscut și sub numele de sâmbovină comună, sugarberry, nettletree, beaverwood, sâmbovină nordică și sâmbovină americană. Pe soluri bune de luncă, crește rapid și poate trăi până la 20 de ani. Lemnul, greu dar moale, are o importanță comercială limitată. Este folosit în mobilier ieftin unde se dorește un lemn de culoare deschisă. Fructele asemănătoare cireșelor rămân adesea pe arbori pe tot parcursul iernii, oferind hrană multor păsări. Sâmbovina este plantată ca arbore stradal în orașele din centrul vestic datorită toleranței sale la o gamă largă de condiții de sol și umiditate.

Ilustrație a nucului american mockernut: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Nucul american Mockernut crește din Massachusetts spre vest până în sudul Michiganului, apoi spre sud-estul Iowa, Missouri, spre sud până în estul Texasului și spre est până în nordul Floridei.

Nucul american Mockernut (Carya tomentosa), numit și mockernut, white hickory, whiteheart hickory, hognut și bullnut, este unul dintre cei mai abundenți nuci americani din America de Nord. Este longeviv, atingând uneori vârsta de 500 de ani. Un procent ridicat din lemn este folosit pentru produse unde sunt necesare rezistența, duritatea și flexibilitatea. Face, de asemenea, un excelent lemn de foc.

Ilustrație a stejarului de mlaștină: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Stejarul de mlaștină este nativ în câmpiile costiere atlantice și ale Golfului Mexic, din sud-estul Virginiei până în sudul Floridei și spre west până în sud-estul Texasului.

Stejarul de mlaștină (Quercus laurifolia) este numit și stejar Darlington, stejar cu frunze de diamant, stejar de mlaștină cu frunze de laur, stejar cu frunze de laur, stejar de apă și stejar obtusa. A existat o lungă istorie de dezacord privind identitatea acestui stejar. Dezacordul se concentrează pe variația formelor frunzelor și diferențele în locurile de creștere, oferind unele motive pentru a numi o specie separată, stejarul cu frunze de diamant (Q. obtusa). Aici sunt tratați sinonim. Stejarul de mlaștină este un arbore cu creștere rapidă, cu viață scurtă, specific pădurilor umede din câmpia costieră de sud-est. Nu are valoare ca cherestea, dar face un bun lemn de foc. Este plantat în Sud ca ornamental. Producțiile mari de ghinde sunt o sursă importantă de hrană pentru fauna sălbatică.

Ilustrație a stejarului viu: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Stejarul viu se găsește în câmpia costieră inferioară a sudului Statelor Unite, din sudul Virginiei până în Georgia și Florida, spre vest până în sudul și centrul Texasului.

Stejarul viu (Quercus virginiana), numit și stejar viu de Virginia, este veșnic verde cu o varietate de forme – arbuști sau pitici până la mari și răspândiți – în funcție de amplasament. De obicei, stejarul viu crește pe soluri nisipoase din zonele costiere joase, dar crește și în păduri nisipoase uscate sau păduri bogate umede. Lemnul este foarte greu și puternic, dar este puțin utilizat în prezent. Păsările și animalele mănâncă ghindele. Stejarul viu este cu creștere rapidă și ușor de transplantat când este tânăr, astfel încât este utilizat pe scară largă ca ornamental. Variațiile în dimensiunile frunzelor și formele cupelor de ghinde disting două varietăți de tipul tipic, stejarul viu de Texas (Q. virginiana var. fusiformis [Small] Sarg.) și stejarul viu de nisip (Q. virginiana var. geminata [Small] Sarg.).

Ilustrație a pinului loblolly: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Arealul nativ al pinului loblolly se extinde prin 14 state, din sudul New Jersey, spre sud până în centrul Floridei și spre vest până în estul Texasului.

Pinul loblolly (Pinus taeda), numit și pin de Arkansas, pin de Carolina de Nord și pin de câmp bătrân, este cea mai importantă specie forestieră comercială din sudul Statelor Unite, unde este dominant pe aproximativ 11.7 milioane de hectare (29 milioane de acri) și constituie peste jumătate din volumul de pin în picioare. Este un arbore cu viață medie, intolerant la moderat tolerant, cu creștere juvenilă rapidă. Specia răspunde bine la tratamentele silviculturale. Poate fi gestionat ca arborete naturale de vârstă egală sau inegală, sau poate fi regenerat artificial și gestionat în plantații.

Ilustrație a pinului longleaf: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Arealul natural al pinului longleaf include majoritatea câmpiilor costiere atlantice și ale Golfului Mexic până în estul Texasului și spre sud prin cele două treimi nordice ale Floridei.

Pinul longleaf (Pinus palustris), al cărui nume de specie înseamnă „de mlaștină”, a fost numit local longstraw, galben, galben sudic, de mlaștină, tare sau inimă, pitch și pin de Georgia. Înainte de așezări, acest arbore de cherestea și produse navale de prim rang creștea în pâlcuri pure extinse în câmpiile costiere atlantice și ale Golfului Mexic. La un moment dat, pădurea de pin longleaf ar fi putut ocupa până la 24 de milioane de hectare (60 de milioane de acri), deși până în 1985 au rămas mai puțin de 1.6 milioane de hectare (4 milioane de acri).

Ilustrație a magnoliei sudice: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Magnolia sudică se extinde din Carolina de Nord, spre sud până în centrul Floridei, apoi spre west până în Texas. Este cea mai predominantă în Louisiana, Mississippi și Texas.

Magnolia sudică (Magnolia grandiflora) este o aristocrată a arborilor. Crește nativ în întregul Sud inferior, este larg adaptabilă la o varietate de soluri și are puține probleme cu dăunătorii. Cu frunzișul veșnic verde lucios și florile mari albe, parfumate, primăvara, este cu adevărat unul dintre cei mai frumoși și durabili arbori nativi pentru peisajele sudice. Cel mai mare pâlc de arbori plantat privat este situat la Milky Way Farm (familia de dulciuri Mars) în sudul Tennessee.

Ilustrație a arțarului roșu: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Arțarul roșu este unul dintre cei mai abundenți și răspândiți arbori din America de Nord de est. Arealul său se întinde în tot estul Statelor Unite.

Arțarul roșu (Acer rubrum) este cunoscut și sub numele de arțar stacojiu, arțar de mlaștină, arțar moale, arțar roșu de Carolina, arțar roșu Drummond și arțar de apă. Mulți silvicultori consideră arborele inferior și nedorit, deoarece este adesea slab format și defectuos, în special pe amplasamente sărace. Pe amplasamente bune, însă, poate crește rapid cu o formă bună și calitate pentru cherestea. Arțarul roșu este o specie subclimax care poate ocupa spațiul stratului superior, dar este de obicei înlocuită de alte specii. Este clasificată ca tolerantă la umbră și ca o specie care lăstărește prolific. Are o mare amplitudine ecologică de la nivelul mării până la aproximativ 914.4 metri și crește într-o gamă largă de microhabitaturi. Se clasează sus ca arbore de umbră pentru peisaje.

Ilustrație a mimosei: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Din păcate, ofilirea vasculară a mimosei este o problemă răspândită în multe zone ale țării și a ucis mulți arbori de pe marginea drumurilor. Mimosa nu este nativă în S.U.A.

Acest arbore cu creștere rapidă, foios, are un port deschis, răspândit, cu ramificații joase și frunziș delicat, dantelat, aproape de ferigă. Flori parfumate, mătăsoase, roz, pufoase, cu diametrul de 5.08 cm, apar de la sfârșitul lunii aprilie până la începutul lunii iulie, creând o priveliște spectaculoasă. Dar arborele produce numeroase păstăi de semințe și găzduiește probleme cu insecte (webworm) și boli (ofilire vasculară). Deși are viață scurtă (10 până la 20 de ani), Mimosa este populară pentru utilizarea ca arbore de terasă sau patio pentru umbra sa ușoară și aspectul tropical.

Ilustrație a dudului roșu: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Dudul roșu se extinde din Massachusetts spre west, prin sudul New Yorkului până în sud-estul Minnesotei, apoi spre sud în Oklahoma, centrul Texasului și spre est până în Florida.

Dudul roșu sau Morus rubra este larg răspândit în estul Statelor Unite. Este un arbore cu creștere rapidă specific văilor, luncilor inundabile și dealurilor joase umede. Această specie atinge cea mai mare dimensiune în valea râului Ohio și atinge cea mai mare altitudine (609.6 metri) în poalele sudice ale Apalașilor. Lemnul are o importanță comercială redusă. Valoarea arborelui provine din fructele sale abundente, care sunt consumate de oameni, păsări și mamifere mici.

Ilustrație a stejarului roșu nordic: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Stejarul roșu nordic crește în tot estul Statelor Unite, cu excepția câmpiilor costiere sudice.

Stejarul roșu nordic (Quercus rubra), cunoscut și sub numele de stejar roșu comun, stejar roșu estic, stejar roșu de munte și stejar gri, este larg răspândit în Est și crește pe o varietate de soluri și topografie, formând adesea pâlcuri pure. Cu creștere moderată spre rapidă, acest arbore este una dintre cele mai importante specii de stejar roșu pentru cherestea și este un arbore de umbră popular, ușor de transplantat, cu formă bună și frunziș dens.

Ilustrație a pecanului: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Pecanul crește natural în valea inferioară a râului Mississippi. Se extinde spre vest până în estul Kansasului și centrul Texasului, apoi spre est până în vestul Mississippiului și vestul Tennesseeului.

Pecanul (Carya illinoensis) este unul dintre cei mai cunoscuți nuci americani de tip pecan. Este numit și pecan dulce și, în arealul său unde se vorbește spaniola, nogal morado sau nuez encarcelada. Primii coloniști europeni veniți în America au găsit pecani crescând pe suprafețe mari. Acești pecani nativi au fost și continuă să fie foarte valoroși ca surse de noi varietăți și ca portaltoi pentru clone selectate. Pe lângă nuca comestibilă comercială pe care o produce, pecanul oferă hrană pentru fauna sălbatică. Pecanii sunt un arbore excelent, polivalent, pentru peisajul casei, oferind o sursă de nuci, lemn de calitate pentru mobilier și valoare estetică.

Ilustrație a curmalului: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Este nativ în centrul și sudul estic al Statelor Unite: din Connecticut spre sud până în Florida, spre west până în Texas, Oklahoma, apoi spre nord prin estul Kansasului până în sud-estul Iowa.

Curmalul comun (Diospyros virginiana), numit și simmon, possumwood și curmal de Florida, este un arbore cu creștere lentă, de mărime moderată, găsit pe o mare varietate de soluri și amplasamente. Cea mai bună creștere este în luncile văii râului Mississippi. Lemnul este cu granulație densă și uneori utilizat pentru produse speciale care necesită duritate și rezistență. Cu toate acestea, curmalul este mult mai bine cunoscut pentru fructele sale. Ele sunt apreciate de oameni, precum și de multe specii de faună sălbatică, ca hrană. Frunzele lucioase, pieloase, fac din curmal un arbore frumos pentru amenajări peisagistice, dar nu este ușor de transplantat din cauza rădăcinii pivotante.

Ilustrație a stejarului post: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Arealul stejarului post se întinde din estul umed al Statelor Unite până în porțiunile semiaride din Oklahoma și Texas.

Stejarul post (Quercus stellata), numit uneori stejar de fier, este un arbore de mărime medie, abundent în sud-estul și centrul sudic al Statelor Unite unde formează pâlcuri pure în zona de tranziție a preriilor. Acest stejar cu creștere lentă ocupă de obicei creste stâncoase sau nisipoase și păduri uscate cu o varietate de soluri și este considerat rezistent la secetă. Lemnul este foarte durabil în contact cu solul și utilizat pe scară largă pentru stâlpi de gard, de unde și numele. Datorită formelor variate ale frunzelor și dimensiunilor ghindelor, au fost recunoscute mai multe varietăți de stejar post: stejarul post de nisip (Q. stellata var. margaretta (Ashe) Sarg.) și stejarul post Delta (Quercus stellata var. paludosa Sarg.) sunt incluse aici.

Ilustrație a stejarului alb: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Stejarul alb crește în cea mai mare parte a Americii de Nord de est.

Stejarul alb (Quercus alba) este un arbore remarcabil, unul dintre cei mai importanți arbori pentru cherestea, valoros pentru rezistența sa și rezistența la putrezire. Creșterea sa este bună pe toate solurile, cu excepția celor mai uscate și superficiale. Lemnul său de înaltă calitate este util pentru multe lucruri, o utilizare importantă fiind doagele pentru butoaie, de unde și unul dintre numele sale, stejar de doagă. Ghindele sunt o sursă importantă de hrană pentru multe tipuri de faună sălbatică.

Ilustrație a stejarului roșu sudic: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Stejarul roșu sudic se extinde din Long Island, New York, southward până în nordul Floridei, west peste statele Golfului până în Texas, apoi north până în sudul Illinois și Ohio.

Stejarul roșu sudic (Quercus falcata var. falcata), numit și stejar spaniol, stejar de apă sau stejar roșu, este unul dintre cei mai comuni stejari de deal din sud. Acest arbore de mărime medie, cu creștere moderat rapidă, crește pe argile nisipoase uscate sau argiloase pe amplasamente mixte. Se găsește adesea crescând și ca arbore stradal sau de gazon. Lemnul dur, puternic, are granulație grosieră și este utilizat pentru construcții generale, mobilier și combustibil. Fauna sălbatică depinde de ghinde ca hrană.

Ilustrație a arborelui cu flori roșii: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Arborele cu flori roșii (Redbud) este un arbore mic care strălucește la începutul primăverii (una dintre primele plante cu flori) cu ramuri fără frunze pline de muguri magenta și flori roz. Rapid după flori apar frunze noi verzi care devin un verde-albastru închis și au o formă unică de inimă. Cercis canadensis are adesea o producție mare de păstăi de semințe de 5.08 până la 10.16 cm, pe care unii le consideră neatrăgătoare în peisajul urban.

Ilustrație a mesteacănului de râu: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Mesteacănul de râu (Betula nigra) crește din sudul New Hampshire până la Coasta Golfului din Texas. Arborele este foarte tolerant la căldură și atinge dimensiunea maximă în soluri aluviale bogate.

Mesteacănul de râu este bine numit, deoarece iubește zonele riverane și se adaptează bine la locurile umede. Cunoscut și sub numele de mesteacăn roșu, mesteacăn de apă sau mesteacăn negru, este singurul mesteacăn al cărui areal include câmpia costieră de sud-est. Este, de asemenea, singurul mesteacăn care fructifică primăvara.

Prințul Maximilian a considerat mesteacănul de râu cel mai frumos dintre arborii americani când a vizitat America de Nord înainte de a deveni efemerul Împărat al Mexicului. Deși lemnul are o utilitate limitată, frumusețea arborelui îl face un ornamental important, în special la extremele nordice și vestice ale arealului său natural.

Ilustrație a sassafrasului: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Sassafrasul crește din sudul New England până în nordul Floridei, spre west până în estul Texasului, apoi north până în sudul Illinoisului.

Sassafrasul (Sassafras albidum), numit uneori sassafras alb, este un arbore aromatic de mărime medie, cu creștere moderat rapidă, cu trei forme distincte de frunze: întregi, în formă de mănușă și trilobate. Puțin mai mult decât un arbust în nord, sassafrasul crește cel mai mare în Munții Great Smoky pe soluri nisipoase umede, bine drenate, în păduri deschise. Apare frecvent în câmpuri vechi unde este important pentru fauna sălbatică ca plantă de pășunat, adesea în desișuri formate de lăstari subterani de la arborii parentali. Lemnul moale, casant, ușor, are valoare comercială limitată, dar uleiul de sassafras este extras din scoarța rădăcinii pentru industria parfumurilor.

Ilustrație a liquidambarului: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Liquidambarul crește din Connecticut southward în toată statele estice până în centrul Floridei și estul Texasului.

Liquidambarul (Liquidambar styraciflua), numit și redgum, sapgum, starleaf-gum sau bilsted, este o specie comună de luncă din Sud unde crește la cea mai mare dimensiune. Este cel mai abundent în valea inferioară a râului Mississippi. Acest arbore cu creștere moderată spre rapidă apare adesea în câmpuri vechi și zone exploatate în zonele deluroase și câmpia costieră și se poate dezvolta într-un pâlc aproape pur. Liquidambarul este unul dintre cei mai importanți arbori latifolii comerciali din sud-est, iar lemnul frumos, dur, este utilizat pentru o mare varietate de scopuri, unul dintre acestea fiind furnirul pentru placaj. Semințele mici sunt mâncate de păsări, veverițe și popândăi. Liquidambarul este uneori utilizat ca arbore de umbră.

Ilustrație a nucului cu scoarță solzoasă: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Nucul cu scoarță solzoasă este uniform distribuit în toată statele estice și, împreună cu nucul american Pignut, constituie cea mai mare parte a nucului american comercial.

Nucul cu scoarță solzoasă (Carya ovata) este probabil cel mai distinctiv dintre toți nucii americani datorită scoarței sale cu plăci desprinse. Numele comune includ shellbark hickory, scalybark hickory, shagbark și upland hickory. Proprietățile rezistente și elastice ale lemnului îl fac potrivit pentru produse supuse impactului și stresului. Nucile dulci, odinioară un aliment de bază pentru Nativii Americani, oferă hrană pentru fauna sălbatică.

Ilustrație a castanului galben: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Castanul galben este un arbore de munte care crește în Pennsylvania, down pe valea râului Ohio până în Illinois, south până în Kentucky și northern Alabama, then east până în northern Georgia și Virginia de West.

Castanul galben (Aeseulus octandra), numit și sweet buckeye sau big buckeye, este cel mai mare dintre castani și este cel mai abundent în Munții Great Smoky din sud-estul Statelor Unite. Crește cel mai bine pe soluri umede și profunde, cu humus închis și drenaj bun, în văi de râu, golfuri și versanți nordici. Lăstarii tineri și semințele conțin un glucozid otrăvitor care este dăunător animalelor, dar forma și frunzișul fac din acesta un arbore de umbră atractiv. Lemnul este cel mai moale dintre toți arborii latifolii americani și face cherestea de slabă calitate, dar este utilizat pentru pastă de hârtie și produse din lemn.

Ilustrație a plopului galben: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Plopul galben crește în tot estul Statelor Unite, din New England, west prin southern Michigan, south până în Louisiana, then east până în central Florida.

Plopul galben (Liriodendron tulipifera), numit și arbore-lalea, tulip-poplar, plop alb și whitewood, este unul dintre cei mai atractivi și mai înalți arbori latifolii estici. Crește rapid și poate ajunge la 300 de ani pe soluri profunde, bogate, bine drenate, în golfuri forestiere și versanți montani inferiori. Lemnul are o valoare comercială ridicată datorită versatilității sale și ca înlocuitor pentru arborii moi din ce în ce mai rari în construcția de mobilă și structuri. Plopul galben este valoros și ca arbore pentru miere, sursă de hrană pentru fauna sălbatică și arbore de umbră pentru zone mari.

Ilustrație a stejarului de apă: placă cu frunze de arbori de charles sprague sargent

Stejarul de apă se găsește de-a lungul câmpiilor costiere din southern New Jersey, south până în Florida, west până în eastern Texas, then north până în southeastern Oklahoma.

Stejarul de apă (Quercus nigra), numit uneori possum oak sau spotted oak, se găsește frecvent de-a lungul cursurilor de apă și în zonele joase din sud-est, pe soluri argilo-nisipoase și lutoase. Acest arbore de mărime medie, cu creștere rapidă, este adesea abundent ca regenerare pe terenuri tăiate. Este, de asemenea, plantat pe scară largă ca arbore stradal și de umbră în comunitățile sudice.