Arctica poate părea liniștită în comparație cu latitudinile mai joase, unde există adesea mai multe păsări și alte animale care umplu aerul cu sunete. Cu toate acestea, are propria muzică — inclusiv zgomotul subacvatic al belugelor, uneori denumite „canarii mării”.
Balenele beluga trăiesc în și în jurul Oceanului Arctic, și sunt abundente în unele părți ale Alaskăi, Canadei, Groenlandei și Rusiei. Mai mult de 200.000 pot exista în sălbăticie, dar datorită habitatului lor îndepărtat și neprimitor, mulți oameni le cunosc doar din expozițiile acvariilor, documentarele despre animale sălbatice sau „Finding Dory”.
În timp ce belugile sunt, în general, îndrăgite în întreaga lume, ele sunt chiar mai interesante și mai impresionante decât își pot da seama unii fani ocazionali. Iată câteva lucruri pe care s-ar putea să nu le știți despre aceste magnifice mamifere marine.
1. Belugile aparțin unei familii taxonomice mici
Belugile sunt balene cu dinți, un grup divers de cetacee care include delfini și marsuini, precum și câteva specii mai mari, cum ar fi orcile și cașaloții. Cu toate acestea, în cadrul acestui grup, belugile aparțin familiei Monodontidae, o familie mică de doar două specii vii: narvali și belugi.
Atât belugile, cât și narvalii locuiesc în Oceanul Arctic, împreună cu unele mări, golfuri, fiorduri și estuare din apropiere. Narvalii navighează în principal în Arctica și Atlanticul de Nord, în timp ce belugile sunt răspândite în părți ale Arcticii, Atlanticului de Nord și Pacificului de Nord. Belugile s-au adaptat și la apa dulce și la apa sărată, permițându-le să se aventureze în interiorul râurilor, uneori relativ departe. Cele două specii coexistă în unele zone, iar există cel puțin un caz cunoscut de hibrid beluga-narval găsit în sălbăticie.
2. Până la 40% din greutatea corporală este grăsime
Belugile înoată printre sloiuri de gheață în și în jurul Cercului Arctic, ceea ce înseamnă că trebuie să suporte apă incredibil de rece. În ciuda călătoriilor sezoniere în estuare mai calde și delte de râuri, ele trebuie totuși să petreacă perioade lungi în apă rece de până la 0 grade Celsius, potrivit Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice din SUA (NOAA).
Acest lucru necesită multă grăsime, stratul gros de grăsime corporală care izolează mamiferele marine de mediile reci. La belugi, grăsimea poate reprezenta până la 40% din greutatea corporală totală, potrivit NOAA.
3. O înotătoare dorsală poate fi o piedică în Arctica
Grăsimea este doar o modalitate prin care belugile s-au adaptat la viața de printre ghețurile marine. De exemplu, le lipsesc înotătoarele dorsale, acele înotătoare proeminente pe spatele unor balene cu dinți, cum ar fi orcile și mulți delfini.
O înotătoare dorsală ajută la stabilitate și la viraje în timpul înotului; este atât de utilă încât a apărut de mai multe ori prin evoluție convergentă (cum ar fi la pești și cetacee). Cu toate acestea, în ciuda beneficiilor sale potențiale, o înotătoare dorsală poate avea dezavantaje în Arctica. Contribuie la pierderea de căldură, ceea ce este o problemă majoră într-un mediu atât de rece, iar deoarece belugile trebuie adesea să înoate sub gheață, o înotătoare dorsală ar putea, de asemenea, să îngreuneze manevrarea și navigarea.
4. Belugile sunt printre cele mai vorbărețe cetacee
Balenele și delfinii sunt renumite pentru inteligența și vorbăria lor, deoarece multe specii produc o mare varietate de sunete pentru comunicare socială, precum și pentru ecolocație. Se crede că belugile au abilități de auz și ecolocație deosebit de sofisticate, iar gama lor vocală a inspirat comparații cu păsările cântătoare.
Sunetele exuberante ale belugelor pot fi uneori auzite deasupra apei sau chiar prin carenele ambarcațiunilor. Acestea includ clicuri de ecolocație împreună cu diverse fluiere, triluri, bețe, ciripituri, miaună și chiar tonuri asemănătoare clopotelor. Belugile sunt cunoscute că produc cel puțin 50 de apeluri diferite identificabile.
5. Pot imita vorbirea umană
Unele balene cu dinți excelă în învățarea vocală, ajutându-le să devină imitatoare impresionante. Orcile pot învăța să imite limbajul delfinilor cu bot gros după ce au trăit împreună, de exemplu, iar delfinii cu bot gros au fost cunoscuți pentru a imita cântecele balenelor cu cocoașă.
Belugile, totuși, sunt imitatoare deosebit de talentate — și chiar au sugerat o capacitate de a imita vorbirea umană. Cercetătorii au raportat că belugile sălbatice scot sunete ca „o mulțime de copii care strigă de departe”, de exemplu, iar unele belugi captive au spus chiar cuvinte umane, cel puțin o dată suficient de bine pentru a păcăli un om adevărat.
„Cine mi-a spus să ies?” a întrebat un scafandru după ce a ieșit la suprafață dintr-un rezervor care conținea o beluga captivă pe nume NOC. După cum ar raporta mai târziu cercetătorii în Current Biology, scafandrul a răspuns la o „comandă” de la însuși NOC. Tânărul beluga mascul învățase să producă sunete neobișnuit de joase, cu o amplitudine și frecvență (200-300 Hz) similară vorbirii umane, uneori suficient de clar pentru a suna ca niște cuvinte. NOC a încetat să imite oamenii odată ce a ajuns la maturitate, au remarcat cercetătorii, deși a rămas foarte vocal la vârsta adultă.
6. Un melon care își schimbă forma le ajută să vorbească
În ciuda faptului că sunt animale atât de vocale, belugile nu au corzi vocale ca noi. Ele scot sunete cu sacii de aer nazali și buzele fonice, apoi concentrează acel sunet printr-o masă de țesut gras numită „melon” în partea din față a capului. Toate balenele cu dinți au o versiune a acestui organ, care poate ajuta la transmiterea undelor sonore din capul unei balene în apă.
Deși este normal ca balenele cu dinți să aibă acești meloni grași în cap, melonul unei belugi este substanțial mai mare, mai bulbous și mai proeminent decât la alte specii. Și, spre deosebire de alte cetacee, belugile pot schimba forma meloni lor, oferind probabil mai mult control în timp ce își direcționează sau modifică sunetele emise.
7. Sunt captivante
Gâtul rigid este comun la balene și delfini — unele specii au până la șapte vertebre cervicale sudate împreună — dar această adaptare nu este încă pe deplin înțeleasă. Ar putea oferi mai multă stabilitate în timpul înotului, printre alte avantaje posibile, dar limitează și capacitatea unui animal de a-și întoarce capul independent de restul corpului.
Nu este cazul belugilor, totuși, care sunt printre puținele cetacee cu vertebre cervicale complet nesudate. Acest lucru permite o gamă mai largă de mișcări ale capului, și de aceea belugile se pot da din cap sau se pot uita la stânga și la dreapta cu o ușurință relativă. Un cap mai liber ar putea fi util pentru comunicare, vânătoare, evadarea prădătorilor sau pur și simplu manevrabilitatea generală în apă puțin adâncă sau înghețată.
În fiecare vară, belugile se întorc în zonele lor natale pentru a vâna, a se reproduce și a naște. Belugile sunt animale foarte sociale, văzute de obicei în grupuri care pot varia foarte mult ca mărime, de la doar două balene la sute.
Belugile au fost considerate cândva că folosesc un sistem social matriarhal, ca orcile, centrat în jurul rudelor feminine. Cu toate acestea, deși socializează cu familia, un studiu din 2020 publicat în Scientific Reports sugerează că belugile formează, de asemenea, rețele sociale mai largi dincolo de rudele lor apropiate. Belugile ar putea avea o societate de fisiune-fuziune, unde mărimea și componența grupurilor sociale depind în mare măsură de context, potrivit autorului principal și profesorului de cercetare de la Universitatea Atlantică din Florida, Greg O’Corry-Crowe.
„Spre deosebire de balenele ucigașe și balenele pilot, și la fel ca unele societăți umane, balenele beluga nu interacționează și nu se asociază doar sau chiar în principal cu rude apropiate”, a spus O’Corry-Crowe într-o declarație. „S-ar putea ca comunicarea lor vocală foarte dezvoltată să le permită să rămână în contact acustic regulat cu rudele apropiate chiar și atunci când nu se asociază împreună.”
9. Pierderea gheții marine prezintă câteva probleme
Întoarcerea în aceleași estuare în fiecare vară a făcut mult timp belugile vulnerabile la supraexploatare de către oameni, potrivit Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN), care a clasificat specia ca Vulnerabilă în 1996. Protecția legală a ajutat unele populații să se redreseze în ultimele decenii, determinând IUCN să reclasifice belugile ca Aproape amenințate în 2008, apoi la Cel mai puțin îngrijorătoare în 2017.
Aproximativ 200.000 de belugi trăiesc acum în 21 de subpopuții în întreaga lor arie de răspândire, dar există încă mult mai puține belugi astăzi decât acum 100 de ani, potrivit IUCN, și există încă îngrijorări cu privire la viitorul lor. Unele subpopuții sunt mici și pe cale de dispariție, iar specia în sine se confruntă cu provocarea descurajantă de a se adapta la schimbările climatice rapide, și anume scăderea gheții marine din Arctica. Belugile folosesc gheața marină pentru a le ajuta să vâneze pești și să evite orcile, de exemplu, iar gheața marină mai puțin abundentă atrage și amenințări externe în casa lor, cum ar fi zgomotul și coliziunile cu navele, poluarea din industria petrolieră și gazelor și chiar concurența pentru hrană din partea altor balene.
