Mâncați păpădiile: 16 buruieni comestibile din grădină

Prea des, proprietarii de case și grădinarii poartă un război împotriva plantelor care cresc incredibil de bine pe gazonul și în grădinile lor, dar care nu sunt plantate intenționat. Și adesea, justificarea acestor lupte se reduce la cuvintele pe care le folosim pentru a le descrie – cum ar fi „buruieni”.

Când cumpărăm și plantăm pliculețe cu semințe comune de flori, legume sau plante aromatice, petrecem mult timp, energie și apă în eforturile noastre de a face ca aceste semințe să germineze și să crească. Dar atunci când o plantă pe care o identificăm ca buruiană crește pe gazonul sau în grădina noastră, iese dalta și sapa (sau, pentru grădinarii nemiloși și nerăbdători, erbicide precum RoundUp). Este posibil să petrecem întregul sezon de creștere ținând aceste plante oportuniste și rezistente la distanță pentru a avea paturi de flori îngrijite și gazon uniform. Și este păcat, cu adevărat, deoarece multe dintre buruienile comune din grădină necesită puține resurse și nu sunt doar comestibile și hrănitoare, dar pot fi o mare adăugire cultivată acasă (și gratuită) la mesele noastre.

Buruienile sunt considerate pe scară largă a fi dușmanul de moarte al grădinarului. Ele sufocă culturile, fură apa, acaparează lumina soarelui și creează ceea ce unii consideră o pată urâtă în paturile de flori și pe gazonul altfel impecabil îngrijit. Nu toate sunt rele, totuși: buruienile comestibile, se pare, sunt extrem de utile.

În loc să ardeți abundența de păpădii, știr, sau amarant sălbatic – sau mai rău, să le stropiți cu erbicid toxic – adoptați abordarea zero-waste și transformați-le în ceai de păpădie, polentă din semințe de amarant sau pesto de știr.

Iată 16 buruieni comestibile și cum să le încorporați în dieta dumneavoastră.

Avertisment

Nu mâncați nicio plantă decât dacă ați identificat-o cu certitudine. Evitați plantele care cresc lângă drumuri și linii de cale ferată și pe cele care ar fi putut fi stropite cu substanțe chimice de grădină.

Înțelegerea buruienilor

Deși pot invada nemilos paturile de flori și grădinile de legume, buruienile sunt minunate în alte moduri. Ele pot fi remarcabil de atractive – în special florile galbene vesele, ca niște pompoane, ale păpădiei și florile delicate, asemănătoare margaretelor, ale știrului – și trebuie să le felicităm pentru tenacitatea lor, deoarece par să prospere chiar și în cele mai puțin primitoare locuri.

Ce sunt buruienile?

O buruiană este orice plantă sălbatică care este nedorită în mediul său – de obicei un mediu controlat de om – fie că este o grădină, gazon, fermă sau parc.

Termenul „buruiană” este în sine atât de relativ încât definiția sa este în continuă schimbare. Istoric, buruienile au fost asociate cu plantele invazive, dar cercetările din ultimele două decenii au arătat că multe specii considerate buruieni astăzi au evoluat din strămoși domestici (adică indigeni). Prin urmare, calitatea lor definitorie este nedorirea: pot prezenta un fel de amenințare biologică, dar sunt adesea pur și simplu nepopulare din punct de vedere cultural. Se poate reduce pur și simplu la o chestiune de perspectivă.

Păpădie (Taraxacum officinale)

Buruiana de nelipsit, păpădiile sunt bogate în vitaminele A, C și K. De asemenea, conțin vitamina E, fier, calciu, magneziu, potasiu și vitamine B. Fiecare parte a acestei plante erbacee cu flori, de la rădăcini până la florile galben strălucitor, poate fi mâncată crudă sau fiartă.

Frunzele de păpădie pot fi recoltate în orice moment al sezonului de creștere, iar în timp ce frunzele cele mai tinere sunt considerate a fi mai puțin amare și mai gustoase crude, frunzele mai mari reprezintă adaosuri delicioase la salate. Dacă frunzele crude de păpădie nu vă atrag, ele pot fi, de asemenea, fierte la aburi sau adăugate la un amestec prăjit sau supă, ceea ce le poate face să aibă un gust mai puțin amar. Florile dulci și crocante pot fi mâncate crude sau pane și prăjite. Folosiți-le pentru a face vin sau sirop de păpădie. Rădăcina de păpădie poate fi uscată și prăjită și folosită ca înlocuitor de cafea sau adăugată la orice rețetă care necesită rădăcinoase.

Portulac (Portulaca oleracea)

Portulacul este o plantă suculentă iubitoare de căldură care are frunze cărnoase, de culoare jad și crește în grupuri mici, joase pe pământ. Prospere în medii dure, cum ar fi crăpăturile din trotuar și aleile pietruite. Această umilă buruiană de grădină este o putere nutrițională, extrem de bogată în acizi grași omega-3 și antioxidanți.

Portulacul are un gust acru, sărat și piperat, similar cu spanacul, și poate fi folosit în același mod ca și leguma cu frunze mai comună. Adăugați-l la salate, sandvișuri și amestecuri prăjite sau folosiți-l ca îngroșător pentru supe și tocănițe. Are o textură crocantă, iar frunzele și tulpinile pot fi mâncate crude sau fierte. Atunci când gătiți portulac, asigurați-vă că îl căliți ușor și nu mult timp, deoarece fierberea excesivă poate crea o textură neplăcută, lipicioasă.

Trifoi (Trifolium)

Florile sferice ale trifoiului și frunzele presupus norocoase sunt o sursă comună de hrană pentru albine și bondari, dar sunt și adăugiri excelente la mesele umane. Există mai multe tipuri de trifoi, cele mai comune fiind trifoiul roșu (care crește înalt) și trifoiul alb (care se răspândește în exterior). Ambele sunt bogate în proteine, minerale și carbohidrați.

Cantități mici de frunze crude de trifoi pot fi tocate în salate sau călite și adăugate la feluri de mâncare pentru un accent verde. Florile atât ale trifoiului roșu, cât și ale celui alb pot fi mâncate crude sau fierte, sau uscate pentru ceai de trifoi.

Loboda (Chenopodium album)

Loboda, cunoscută și sub numele de piciorul gâștei, este încărcată cu fibre, proteine ​​și vitamine A și C. Planta poate crește până la 3 m—deși, în mod normal, nu atinge această înălțime—și produce frunze ovale sau triunghiulare cu margini zimțate. Una dintre cele mai identificabile caracteristici ale sale este pata de verde-albăstrui din partea superioară a plantei.

Deși are un gust asemănător cu cel al verzei, această buruiană este folosită frecvent ca înlocuitor pentru spanac. Lăstarii și frunzele tinere pot fi mâncate crude în orice fel de mâncare cu legume sau pot fi călite sau fierte la aburi și folosite oriunde s-ar folosi spanacul. Semințele sale, care seamănă cu quinoa, pot fi recoltate și mâncate, deși necesită multă răbdare pentru a aduna suficient pentru a fi o mâncare principală.

Pătlagină (Plantago)

Să nu fie confundată cu fructul tropical cu același nume, această buruiană comună este formată dintr-un amestec nutritiv de minerale, acizi grași, vitamina C, carotenoizi (antioxidanți), nitrați și acid oxalic. Pătlagina poate fi identificată prin frunzele sale mari, ovale, care înconjoară spicele înalte, uneori acoperite cu flori albe.

Frunzele tinere de pătlăgină pot fi mâncate crude, fierte la aburi, fierte sau călite, iar deși frunzele mai bătrâne pot fi puțin tari, ele pot fi, de asemenea, fierte și mâncate. Semințele de pătlăgină, care sunt produse pe spicul floral distinctiv, pot fi fierte ca o cereală sau măcinate în făină. Consultați medicul înainte de a consuma pătlăgină în timpul sarcinii.

Știr (Stellaria media)

Știrul este o buruiană cu frunze late care aparține familiei garoafelor. Are flori mici, albe, fiecare conținând cinci petale divizate (apărând ca 10 petale), și crește în grupuri pe tulpini păroase. Știrul este o plantă rezistentă care poate apărea pe marginea drumurilor sau pe malurile râurilor și poate prospera în aproape orice tip de sol. Este bogat în vitaminele A și C și conține aproximativ la fel de mult calciu ca păpădiile.

Frunzele, tulpinile și florile de știr pot fi consumate fie crude – adăugate la sandvișuri și salate sau măcinate într-un pesto – fie fierte. Planta are un gust ierbos, asemănător cu spanacul.

Avertisment

Știrul poate arăta foarte similar cu iarba de radiu, o plantă otrăvitoare care crește în condiții similare, așa că consultați un culegător experimentat înainte de a culege și consuma știr.

Malva (Malva)

Malva, sau nalbă, este cunoscută și sub numele de brânză de șoarece, deoarece păstăile sale de semințe seamănă cu o roată de brânză. Împărtășește o familie cu bumbacul, bamele și hibiscusul, iar în afară de păstăile sale de semințe distinctive – numite și „nuculețe” – o puteți identifica după florile sale în formă de pâlnie, fiecare cu cinci petale și o coloană de stamine care înconjoară un pistil. Această plantă rezistentă poate crește aproape oriunde – chiar și în condiții de sol dure și uscate.

Frunzele, florile și păstăile de semințe ale malvei pot fi mâncate crude sau fierte. Atât frunzele, cât și florile au un gust foarte blând, care este adesea mai tandru și mai plăcut la plantele tinere. Frunzele și florile mai bătrâne sunt cel mai bine fierte la aburi, fierte sau călite. Malva este bogată în vitaminele A și C, proteine ​​și carotenoizi.

Amarant sălbatic (Amaranthus)

Frunzele de amarant sălbatic – sau „buruiana porcului” – sunt o altă adăugire excelentă la orice fel de mâncare care necesită legume cu frunze. În timp ce frunzele mai tinere sunt mai moi și mai gustoase, frunzele mai bătrâne pot fi, de asemenea, fierte ca spanacul.

Arătând fie frunze verzi, fie roșii și flori mici, verzi, în ciorchini denși în partea superioară a plantei, amarantul sălbatic a fost cultivat din timpuri străvechi. Romanii și aztecii l-au considerat o hrană de bază.

Semințele de amarant sălbatic pot fi, de asemenea, culese și fierte exact ca amarantul cumpărat din magazin, fie ca o cereală întreagă fiartă, fie ca o masă măcinată. Necesită ceva timp pentru a aduna suficiente semințe pentru a face o masă din ele, dar merită efortul, deoarece sunt pline de 16% proteine.

Rumex crispus

Rumex crispus este o plantă adesea trecută cu vederea, care are frunze subțiri, rigide și spice florale înalte pline cu flori și semințe. Planta conține mai multă vitamina C decât portocalele, ceea ce înseamnă că este, de asemenea, bogată în acid oxalic. Consumul a mai mult de 200 de miligrame de vitamina C pe zi ar putea duce la o acumulare de oxalați în rinichi.

Frunzele pot fi mâncate crude când sunt tinere sau fierte și adăugate la supe când sunt mai bătrâne. La plantele tinere, frunzișul este mai puțin ondulat, iar frunzele sunt rotunde și late. Plantele mature dezvoltă tulpini, în timp ce frunzele ies direct din rădăcină când sunt tinere.

Frunzele au un gust acru și asemănător cu spanacul. Datorită conținutului ridicat de acid oxalic, se recomandă adesea schimbarea apei de mai multe ori în timpul gătitului. Tulpinile nou-ieșite pot fi decojite și mâncate fie fierte, fie crude, iar semințele mature pot fi fierte, mâncate crude sau prăjite pentru a face un înlocuitor de cafea.

Usturoi sălbatic (Allium ursinum)

Usturoiul sălbatic este omniprezent în toată Europa, dar această descoperire preferată de culegători este, de asemenea, răspândită printre pădurile umede din estul SUA și Canada. Este atât de abundent, de fapt, încât Departamentul Agriculturii din SUA îl consideră o „buruiană nocivă”, sau una care ar putea fi dăunătoare mediului sau animalelor. Nu este, totuși, dăunător oamenilor, cărora le place, de obicei, să dea peste o pătură din frunzele sale lungi, ascuțite și florile albe răspândite sub copaci.

Usturoiul sălbatic are gust de usturoi, desigur, doar mai ierbos. Aroma este mai blândă decât aroma înțepătoare pe care o emană aceste plante (probabil că le veți mirosi înainte de a le vedea). Fiecare parte a plantei este comestibilă, de la bulbi până la capetele de semințe. Puteți să-l măcinați într-un pesto, să-l adăugați crud la salate și sandvișuri pentru o aromă înțepătoare sau să-l căliți și să-l mâncați simplu. Usturoiul sălbatic are un conținut mai ridicat de magneziu, mangan și fier decât usturoiul din bulbi.

Violete (Viola sororia)

Cunoscute pentru frunzele lor în formă de inimă și florile lor purpurii încântătoare care acoperă podelele pădurilor și malurile râurilor primăvara, violetele sălbatice sunt numite și „violete dulci” datorită aromei lor zaharoase. Ele sunt adesea glazurate și folosite pentru a decora produsele de patiserie, transformate în gem, făcute în siropuri, preparate ca ceai sau folosite ca garnitură în salate. Atât frunzele, cât și florile sunt comestibile și bogate în vitamina C, dar rădăcinile și semințele sunt otrăvitoare.

Crețușca (Cardamine hirsuta)

O buruiană comună de iarnă în regiunile calde și blânde ale SUA, crețușca este o rozetă cu creștere joasă care produce flori albe, cu patru petale, de primăvară, pe o tulpină înaltă. Planta face parte din familia muștarului și are o aromă picantă, asemănătoare cu verdețurile de muștar sau rucola.

Este cel mai bine consumată crudă, fie ca verdețuri de salată, fie amestecată în sosuri și pesto, deoarece fierberea ei poate îndepărta o mare parte din aromă. Frunzele, semințele și florile de crețușcă pot fi consumate, dar se spune că frunzele sunt cele mai gustoase.

Crețușca, la fel ca și alte plante din familia muștarului, este bogată în antioxidanți, vitamina C, calciu, magneziu și beta-caroten.

Măcrișul (Alliaria petiolata)

Măcrișul este o plantă invazivă care s-a răspândit în mare parte din America de Nord de când a fost introdusă de coloniștii europeni în anii 1800. Fiecare parte a plantei – frunze, flori, semințe și tulpini – poate fi mâncată, dar recoltarea lor poate fi dificilă.

Măcrișul ar trebui recoltat când este tânăr, deoarece lăstarii se întăresc după câțiva ani. Ar trebui evitate și vara, deoarece căldura le face să aibă un gust amar. În orice alt moment, are o aromă picantă, asemănătoare hreanului. Este excelent ca un chimichurri sau un pesto – și este abundent din punct de vedere nutrițional. Este bogat în fibre, vitaminele A și C, potasiu, calciu, magneziu, seleniu, cupru, fier, mangan și acizi grași omega-3.

Polygonum cuspidatum

Această plantă extrem de invazivă, care terorizează casele și grădinile, se poate găsi în toată zona de nord-est și în unele zone din nord-vest. Are frunze în formă de inimă și produce mici ciucuri de flori albe vara. Este adesea comparat cu bambusul – parțial datorită tulpinilor sale goale și parțial pentru că poate crește și el până la 3 m înălțime.

În ciuda reputației sale nefavorabile, este destul de hrănitor și gustos. Tulpinile acrișoare, crocante și suculente sunt adesea comparate cu reventul și transformate în plăcintă sau chutney. Polygonum cuspidatum este bogat în antioxidanți, vitaminele A și C, mangan, zinc și potasiu.

Această plantă ar trebui recoltată când este tânără, când frunzele sunt ușor răsucite și au nervuri roșii, spre deosebire de a fi plate și verzi. Polygonum cuspidatum de lângă drumuri ar trebui evitat, deoarece este adesea acoperit cu erbicide. Ar fi, de asemenea, înțelept să incinerați deșeurile în loc să le compostați pentru a împiedica să încolțească.

Urzica (Urtica dioica)

Urzica, așa cum îi spune și numele, „înțeapă” pielea cu firele sale goale, asemănătoare acelor. Pe măsură ce intră în contact, aceste fire transmit substanțe chimice pielii, provocând o senzație neplăcută și uneori o erupție cutanată. Cu alte cuvinte, nu este prima plantă la care te-ai gândi dacă ți-ar fi foame.

Cu toate acestea, urzica este nu numai comestibilă, ci și hrănitoare și gustoasă. Trebuie mai întâi fiartă sau uscată – nu încercați să mâncați frunzele „înțepătoare” crude – dar atunci când este preparată, este complet inofensivă și are gust de spanac acru. Puteți căli urzica, să o transformați într-o supă, să o puneți pe o pizza sau să o încorporați într-un sos. Urzicile, identificabile prin firele lor cu aspect agresiv, sunt o sursă excelentă de vitamine A și C, calciu, fier, sodiu și acizi grași. Ar trebui recoltate înainte de a înflori la sfârșitul primăverii.

Oxalis stricta

Oxalis stricta este numită uneori trifoi de lămâie, deoarece are o aromă citrică răcoritoare. Se găsește frecvent crescând în pajiști deschise, pe gazon și câmpuri sau, ocazional, încolțind din crăpăturile trotuarului. Cea mai distinctivă caracteristică a Oxalis stricta este afișarea sa din trei anotimpuri de flori delicate, galbene.

Fără florile sale însorite distinctive, arată foarte mult ca trifoiul. Diferența constă în forma frunzelor: trifoiul este oval, iar Oxalis stricta are frunze în formă de inimă.

Trifoiul de lămâie are un gust acru și acru. Este consumat în principal crud ca adaos la salate, sosuri, ceviche, sosuri și condimente. De asemenea, reprezintă o garnitură frumoasă și delicioasă pentru fructe de mare. Oxalis stricta este bogat în vitamina C și acid oxalic, ambele putând perturba digestia dacă sunt consumate în doze mari, așa că această plantă ar trebui mâncată numai în cantități mici.

• Care sunt beneficiile consumului de buruieni?

  Multe buruieni sunt pline de nutrienți – și, în plus, consumul lor le ține departe din grădina dumneavoastră și din groapa de gunoi. Acest lucru este deosebit de benefic pentru mediu dacă se întâmplă să fie invazive.

• Cum identificați plantele sălbatice comestibile?

  Atunci când căutați buruieni comestibile, acordați o atenție deosebită formei frunzelor, aranjamentului frunzelor, florilor și semințelor, tulpinii și – unul dintre cei mai importanți factori – locul unde le găsiți. Diferitele buruieni preferă diferite zone de creștere. De asemenea, pentru a vă verifica dublu identificarea, puteți utiliza o aplicație de identificare a plantelor, cum ar fi Seek by iNaturalist.

• Ar trebui să mâncați buruienile din grădina dumneavoastră dacă locuiți într-un cartier urban?

  Studiile au arătat că plantele urbane nu sunt mai puțin sigure de mâncat decât cele găsite în afara orașelor. Adică, probabil că puteți mânca buruienile din grădina dumneavoastră urbană, atâta timp cât nu sunt udate în mod regulat de câinii din cartier.

Multe buruieni sunt pline de nutrienți – și, în plus, consumul lor le ține departe din grădina dumneavoastră și din groapa de gunoi. Acest lucru este deosebit de benefic pentru mediu dacă se întâmplă să fie invazive.

Atunci când căutați buruieni comestibile, acordați o atenție deosebită formei frunzelor, aranjamentului frunzelor, florilor și semințelor, tulpinii și – unul dintre cei mai importanți factori – locul unde le găsiți. Diferitele buruieni preferă diferite zone de creștere. De asemenea, pentru a vă verifica dublu identificarea, puteți utiliza o aplicație de identificare a plantelor, cum ar fi Seek by iNaturalist.

Seek by iNaturalist

Studiile au arătat că plantele urbane nu sunt mai puțin sigure de mâncat decât cele găsite în afara orașelor. Adică, probabil că puteți mânca buruienile din grădina dumneavoastră urbană, atâta timp cât nu sunt udate în mod regulat de câinii din cartier.

Identificarea ciupercilor sălbatice: Ce să mâncați, ce să evitați