În zilele noastre, poți face lapte din aproape orice: leguminoase, fructe, cereale, tot ce îți trece prin minte. Una dintre cele mai populare surse de lapte vegetal este, desigur, nucile—sau, mai corect spus, drupele.
Laptele de migdale este cel mai cunoscut exemplu, având cea mai mare cotă de piață dintre toate tipurile de lapte alternativ. Dar nu este singura nucă pe care o poți transforma în lapte pentru cerealele tale. Există și laptele de caju.
Ambele tipuri sunt produse într-un mod aproape similar și au un gust asemănător, deși laptele de caju este puțin mai cremos decât cel de migdale. Totuși, diferențele mari apar în ceea ce privește impactul lor social și asupra mediului. Unul afectează ecosistemele secetoase, iar celălalt este asociat cu practici de muncă precare.
Vom analiza avantajele, dezavantajele și problemele fiecăruia, astfel încât să poți decide care este mai bun pentru planetă: laptele de caju sau cel de migdale.
Impactul asupra mediului al laptelui de caju
Deși cajuul este vândut alături de nuci, el este de fapt o sămânță de drupă. Crește pe copaci fructiferi și apare din „merele de caju”, fructe false care seamănă cu niște ardei roșii sau mănuși de box.
Copacii de caju sunt veșnic verzi și cresc doar în tropice. Sunt cultivați în Brazilia, India, Vietnam, Africa, Asia de Sud-Est și o mică zonă din sudul extrem al Floridei. Acești copaci nu rezistă la temperaturi sub 10 grade Celsius, trăiesc între 20 și 25 de ani și se recoltează pe o perioadă de trei luni, din februarie până în mai.
Consumul de apă
Ai auzit de cantitatea uriașă de apă consumată de copacii de migdale? Ei bine, copacii de caju nu sunt foarte departe, având nevoie de doar 12% mai puțină apă. Ceea ce face cajuul mai prietenos cu mediul, într-un anumit sens, este de unde își iau apa.
Aproximativ 90% din necesarul de apă al arborilor de caju este satisfăcut de apa de ploaie (așa-numita apă „verde”). Tropicele unde cresc acești copaci oferă suficientă apă, astfel încât nu este nevoie să fie secate acvifere vitale, așa cum se întâmplă în cazul copacilor de migdale.
Pentru a pune consumul lor de apă în perspectivă, cajuul necesită mai multă apă decât ovăzul, nuca de cocos, soia și orezul la un loc, dar tot mai puțin decât migdalele și laptele de vacă.
Utilizarea terenului
Cajuul crește pe copaci veșnic verzi, în principal în Sudul Global. Coasta de Fildeș produce cea mai mare cantitate la nivel global, urmată de India, Vietnam, Burundi, Filipine și Tanzania. Copacii de caju au fost introduși pentru prima dată în Coasta de Fildeș în jurul anului 1959, fiind plantați în principal pentru a combate defrișările și a preveni incendiile din zonă. Acum, însă, ei contribuie la defrișări, necesitând eliberarea unor terenuri pentru agricultură și concurând cu alte culturi profitabile, cum ar fi shea, bumbacul și mango.
În timp ce copacii de caju au ajutat inițial la prevenirea eroziunii solului în Coasta de Fildeș, în prezent compromit calitatea solului, deoarece sunt cultivați în monoculturi extinse care epuizează nutrienții și fac solul mai puțin fertil. Mai mult, neregularitățile pluviale și creșterea temperaturilor cauzate de schimbările climatice amenință sănătatea culturilor, determinând fermierii să utilizeze tot mai des pesticide și îngrășăminte pentru a-și proteja culturile de caju.
Un sondaj realizat în 2020 în rândul fermierilor de caju din trei regiuni cu producție ridicată din Coasta de Fildeș a arătat că 69% dintre aceștia foloseau substanțe agrochimice pe culturile lor.
Emisiile de gaze cu efect de seră
SUA sunt cel mai mare importator de caju la nivel global, aducând aproape 100.000 de tone metrice anual din Vietnam, Thailanda și India. Este de la sine înțeles că acest proces acumulează mulți kilometri alimentari și, implicit, emisii de gaze cu efect de seră.
Din fericire, cajuul crește pe copaci care absorb în mod natural dioxidul de carbon, compensând parțial emisiile generate de distribuție. Mai mult, subprodusele nucleelor de caju pot fi folosite ca biocombustibil și pentru un tip de hrană pentru animale care reduce semnificativ emisiile de metan din agricultura animală.
Principalul motiv pentru care oamenii boicotează cajuul în prezent este legat de condițiile precare de muncă asociate cultivării acestuia. Munca copiilor este frecvent întâlnită în industria cajuului, care este cunoscută pentru orele lungi de muncă și salariile mici. În 2013, The Guardian a raportat că muncitorii din industria cajuului din India câștigau doar 0,40 USD pe zi, expunându-și mâinile la lichide corozive în procesul de decojire.
Din acest motiv, cajuul este menționat special în clauza „Condiții de muncă” din Standardul Fairtrade pentru nuci, care afirmă că „muncitorii din unitățile de procesare trebuie să fie protejați adecvat de lichidul de caju.” În baza acestui standard, trebuie să fie oferite instruire, monitorizare și echipamente de protecție corespunzătoare.
Impactul asupra mediului al laptelui de migdale
La fel ca cajuul, migdalele sunt drupe—nu nuci adevărate—care cresc pe copaci adaptați pentru climate calde. Spre deosebire de caju, cultivat în principal în Sudul Global, 80% din producția mondială de migdale are loc pe plan intern, în centrul Californiei.
Copacii de migdale pot trăi până la 30 de ani—dacă supraviețuiesc incendiilor care transformă tot mai multe porțiuni din regiunea lor secetoasă în cenușă—și sunt gata de recoltare între august și octombrie. Deși migdalele sunt baza celui mai popular tip de lapte vegan din SUA, ele sunt criticate pe scară largă pentru consumul lor de apă. Află mai multe despre asta și despre alte motive pentru care laptele de migdale poate să nu fie cea mai ecologică opțiune.
Consumul de apă
Migdalele decojite sau curățate necesită, în medie, cu 12% mai multă apă decât cajuul. Poate nu pare mult, dar doar 58% din necesarul lor de apă provine din apa „verde” naturală, comparativ cu 90% în cazul cajuului. Aproape un sfert din necesarul de apă al migdalelor este acoperit din apele subterane, care se diminuează atât de rapid în California, încât, în ultimul secol, porțiuni din terenurile agricole ale statului au scăzut cu peste doi metri.
După decenii de secetă, California a intrat într-o „stare de urgență legată de secetă” în 2021. Apa utilizată pentru susținerea culturilor a scăzut la niveluri periculoase, agravând o problemă deja amplificată de schimbările climatice și de reducerea stratului de zăpadă pe munții Sierra Nevada. Guvernatorul Gavin Newsom a îndemnat afacerile și indivizii să reducă consumul de apă cu 15% față de 2020. În prezent, Consiliul Migdalelor din California lucrează pentru a reduce consumul de apă cu 20% până în 2025, conform site-ului său.
Începând cu 2021, livezile de migdale ocupau 1,6 milioane de acri doar în California. Acestea sunt cultivate și în Australia, China, Uniunea Europeană și Turcia. Migdalii sunt copaci foioși și înfloresc între mijlocul lunii februarie și mijlocul lunii martie în emisfera nordică. Când sunt în floare, florile lor roz împodobesc centrul agricol al Californiei.
Spre deosebire de livezile de caju, nu există dovezi că livezile de migdale înlocuiesc pădurile native din California sau din alte regiuni. Totuși, o problemă bine cunoscută este dependența culturii de agrochimicale.
Un raport din 2018 al Departamentului Californian de Reglementare a Pesticidelor a dezvăluit că peste 450 de substanțe chimice, inclusiv câteva derivate din petrol, au fost utilizate pe culturile de migdale în acel an. Aceste pesticide sunt pulverizate pentru a descuraja insectele, cum ar fi larvele de molii, un dăunător comun al migdalilor, în timpul sezonului de înflorire când polenizatorii vulnerabili sunt aduși în regiune.
Deși coniferele nu au nevoie, de obicei, de fertilizare, azotul adăugat este benefic pentru speciile foioase precum migdalii și poate duce la recolte mai mari. În Valea Centrală, unde cresc acești copaci, agrochimicalele acoperă frunzele precum zăpada, contaminând apa potabilă și provocând, în trecut, erupții cutanate la oameni.
Emisiile de gaze cu efect de seră
Migdalii absorb în mod natural dioxidul de carbon. Procesul de cultivare și producție a laptelui, luând în calcul aceste proprietăți de captare a carbonului, generează aproximativ o treime de livră de emisii de gaze cu efect de seră pe cană. Apoi, trebuie luate în considerare și emisiile din distribuție. Livezile de migdale sunt chiar mai concentrate geografic decât cele de caju, ceea ce face aproape imposibil de evitat kilometrii alimentari ridicați.
Nu este clar care are o amprentă de carbon mai mică, laptele de migdale sau cel de caju, dar datele arată că laptele de migdale este câștigătorul clar în comparație cu laptele de ovăz, soia, orez și cel de vacă.
Exploatarea animalelor
Mulți vegani evită produsele pe bază de migdale din cauza exploatării animalelor. Atât cajuul, cât și migdalele au nevoie de polenizare pentru a produce fructe, dar industria migdalelor din California este notoriu de dificilă pentru albinele comerciale.
În fiecare an, 1,6 milioane de colonii de albine sunt transportate din alte state în Valea Centrală a Californiei pe camioane. Albinele sunt trezite din hibernarea lor de iarnă—o perioadă de odihnă esențială pentru sănătatea și imunitatea lor—pentru a poleniza migdalii din ianuarie până în martie, adesea după ce copacii au fost pulverizați cu agrochimicale dăunătoare. Într-un sondaj național realizat în 2016, apicultorii comerciali au atribuit 9% din mortalitatea coloniilor de albine utilizării pesticidelor.
Care este mai ecologic?
Comparând direct, nevoile migdalilor și ale cajului sunt extrem de similare. Ambele necesită cantități asemănătoare de apă și au impacturi comparabile asupra sănătății solului deoarece trăiesc decenii în monoculturi. Majoritatea livezilor convenționale sunt pline de agrochimicale care dăunează faunei sălbatice și mediului.
Chiar dacă au nevoi similare, asta nu înseamnă neapărat că au același impact. Migdalii consumă doar cu 12% mai multă apă decât arborii de caju, dar sunt aproape complet dependenți de acvifere subterane care se epuizează rapid. În timp ce condițiile precare de muncă din industria cajuului pot fi evitate prin certificarea Fairtrade, piața migdalelor nu ar putea supraviețui fără polenizarea în masă, care este, prin natura ei, nesustenabilă.
În final, laptele de caju este o opțiune mai ecologică decât laptele de migdale, dar asigură-te că alegi doar variante organice și certificate Fairtrade.
