Sunt aproape 200 de diferite specii de maimuțe găsite în întreaga lume. Ele vin în toate formele și dimensiunile, de la adorabila marmosetă pigmeu de *~113 grame* la masivul mandril de *~54 kg*—și tot ce este între ele.
Pentru a menține o ordine, maimuțele sunt separate în două categorii majore: maimuțele din Lumea Nouă care trăiesc în Mexic, America Centrală și America de Sud, și maimuțele din Lumea Veche din Africa și Asia. Există câteva diferențe notabile; maimuțele din Lumea Veche, de exemplu, nu au cozi prehensile (apucătoare), dar unele se nasc cu pungi speciale în obraji concepute pentru stocarea hranei.
Fie că este vorba de strigătul maimuței urlătoare care poate fi auzit de la *~4,8 km* depărtare sau de capul stacojiu al uakari-ului chel care reflectă starea de sănătate, există ceva special la fiecare dintre aceste primate inteligente. Iată 18 dintre cele mai extraordinare maimuțe de pe Pământ.
Babuinul măsliniu
Babuinul măsliniu (papio anubis) este o maimuță din Lumea Veche care se poate lăuda cu cel mai răspândit habitat din familia babuinilor, extinzându-se în 25 de țări, din Africa până în Peninsula Arabică.
Chiar dacă nu au o coadă prehensilă, sunt totuși buni cățărători dacă ocazia o cere, cum ar fi atunci când sunt urmăriți de un leopard. Acești babuini au, de asemenea, fălci puternice și colți ascuțiți pentru a mânca o varietate de plante și animale mici.
Capucinul brun
Dacă o maimuță este unul dintre actorii din filmul sau serialul tău preferat, cel mai probabil este fie un capucin alb, fie brun (cebus apella). Aceste maimuțe jucăușe sunt cunoscute pentru inteligența și curiozitatea lor, ceea ce le face mult mai ușor de dresat decât alte primate mici. În plus, pot trăi până la 45 de ani în captivitate.
Capucinii bruni au fost chiar observați jucându-se cu obiecte plasate în cuștile lor și, conform Universității din Michigan, sunt singurele primate neotropicale (endemice în America de Sud și Centrală) care fac acest lucru.
Maimuța aurie cu nas cârn
Maimuța aurie cu nas cârn și fața albastră (rhinopithecus roxellana) se găsește în pădurile montane la altitudini cuprinse între 1.600 și 4.000 de metri deasupra nivelului mării. Specia este clasificată ca fiind Pe cale de dispariție de către IUCN.
Aceste maimuțe sunt foarte sociabile și manifestă un comportament de grup neobișnuit la primate, în care dimensiunea grupurilor variază în funcție de sezon. Cetele de vară ajung până la 600 de indivizi, ceea ce este considerat destul de mare în lumea primatelor, dar pe măsură ce se instalează vremea rece, grupurile se împart în subgrupuri de 60-70, pentru a se reuni din nou primăvara.
Se crede că comportamentul lor de grupare are legătură cu perturbările umane sau cu disponibilitatea hranei; cu toate acestea, caracterul evaziv al maimuțelor aurii cu nas cârn le face dificil de studiat.
Marmoseta pigmeu
După cum sugerează numele, marmoseta pigmeu (callithrix pygmaea) este mică—cea mai mică maimuță de pe Pământ, de fapt.
O maimuță din Lumea Nouă endemică în bazinul vestic al Amazonului, marmosetele pigmeu cântăresc doar *~11 până la 14 grame* la naștere. Situația nu se îmbunătățește mult de acolo, deoarece ajung la vârsta adultă doar la *~85-142 grame* și *~12-16 cm* lungime. Coada unei marmosete pigmeu, pe de altă parte, crește adesea mai lungă decât corpul său, între *~17-23 cm*.
Datorită dimensiunii lor mici, marmosetele pigmeu trăiesc în păduri tropicale dense cu multe locuri de ascunziș și au un teritoriu de acțiune de cel mult *aproximativ 0,2 hectare*.
Mandrilul
La celălalt capăt al spectrului, mandrilul (mandrillus sphinx) este cea mai mare maimuță din lume. Originar din pădurile din vestul Africii Centrale, mandrilul este considerat vulnerabil de către IUCN, iar populația sa este în scădere.
Găsite în habitatele pădurilor tropicale din Africa ecuatorială, aceste primate sunt timide și retrase, în ciuda dimensiunii lor masive. Masculii ating înălțimi de aproximativ *~79 cm* și pot cântări până la *~54 kg*, având partea din spate colorată intens, corpuri de un verde măsliniu și o dungă roșie pe bot.
Contrar credinței populare, mandrilii sunt diferiți de babuinilor. Cel mai simplu mod de a-i deosebi este prin culorile lor strălucitoare și dinții mai lungi, care le permit să consume hrană dură, cum ar fi fructele cu coajă tare.
Maimuța păianjen din America Centrală
Maimuța păianjen din America Centrală (ateles geoffroyi) este cunoscută și sub numele de maimuța păianjen cu mâinile negre și maimuța păianjen a lui Geoffroy.
Găsite de pe coastele Mexicului până în părțile de nord-vest ale Columbiei, aceste maimuțe cu membre lungi sunt cunoscute ca fiind printre cele mai agile primate din lume. În comparație cu lungimea corpului lor, au și cozi extrem de lungi, pe care le folosesc ca un al cincilea membru pentru a se agăța de copaci sau pentru a culege fructe.
Zgomotul puternic de lătrat pe care îl fac atunci când sunt amenințate și tendința lor de a scutura ramurile copacilor atunci când se apropie oamenii le fac ținte ușoare pentru braconieri, ceea ce este unul dintre motivele pentru care aceste maimuțe agile sunt pe cale de dispariție.
Tamarinul împărat
Nu este greu de ghicit pentru ce este cel mai cunoscut tamarinul împărat (saguinus imperator). Se crede că această specie a fost numită după împăratul german Wilhelm al II-lea, care purta o mustață similară, ridicată.
Alături de marmosete, tamarinul împărat se numără printre cele mai mici maimuțe din Lumea Nouă, atingând *~23-26 cm* în lungime și cântărind *~303-402 grame* la vârsta adultă.
Această specie adorabilă se găsește în bazinul Amazonului, în Peru, Brazilia și Bolivia, într-o varietate de habitate împădurite, de la munți la păduri. Tamarinul împărat are, de asemenea, cozi lungi, roșii, cu mici pete de aur, alb și roșu pe corpurile lor predominant gri.
Maimuța de noapte a lui Spix
Maimuța de noapte a lui Spix (aotus vociferans) este nocturnă, trezindu-se de obicei la aproximativ 15 minute după apus și întorcându-se la culcare înainte de răsărit. În timpul zilei pot fi văzute odihnindu-se în copaci, ocazional împărțindu-și cuiburile cu alte mamifere. Oamenii de știință cred că aceste maimuțe au evoluat pentru a deveni nocturne pentru a concura pentru resursele în scădere.
Maimuțele de noapte ale lui Spix sunt cunoscute și pentru că sunt una dintre cele mai agresive maimuțe din Lumea Nouă și, de asemenea, pentru că sunt una dintre puținele specii monocromatice (ceea ce înseamnă că nu pot percepe nicio culoare în afară de negru, alb și gri).
Ele pot fi găsite în pădurile primare și secundare din Brazilia, Columbia, Ecuador și Peru, aproape exclusiv la nord de râul Amazon.
Maimuța proboscis
Găsită doar pe insula asiatică Borneo, maimuța proboscis (nasalis larvatus), pe cale de dispariție, are una dintre cele mai unice fețe din familia Lumii Vechi datorită nasului masiv , despre care se crede că o ajută să atragă parteneri și să amplifice chemările de împerechere.
Fiind o maimuță colobină, a dezvoltat un stomac specializat pentru a ajuta la digestia frunzelor tinere și a semințelor de fructe necoapte. Sunt, de asemenea, buni înotători, fiind adesea văzuți traversând râuri infestate cu crocodili în habitatele lor preferate din pădurile mlăștinoase.
Endemice insulei Borneo, populațiile de maimuțe proboscis sunt în declin din cauza distrugerii habitatului, vânătorii și incendiilor forestiere. Deoarece tind să se miște încet, primateele sunt ținte ușoare pentru vânătorii care caută bezoare, mase pietroase găsite în tractul gastro-intestinal al maimuței despre care se crede că au puteri medicinale.
Uakari-ul chel
Trăsătura care ajută la diferențierea uakari-ul chel (cacajao calvus) de restul este greu de ratat.
Fața sa fără păr, de un stacojiu aprins, nu este doar pentru spectacol; este de fapt un indicator al stării de bine a maimuței. O față palidă este considerată un semn că maimuța este bolnavă de o afecțiune precum malaria.
Uakari-ul chel se găsește doar în pădurile tropicale din Brazilia și Peru, unde este deosebit de susceptibil la pierderea habitatului din cauza defrișărilor. Specia este clasificată ca fiind Vulnerabilă de către IUCN, iar populația sa este în scădere la o rată estimată de 30% pe parcursul a 30 de ani.
Macacul japonez
Cunoscut și sub numele de maimuțele de zăpadă, macacul japonez (macaca fuscata) este o maimuță din Lumea Veche găsită pe trei dintre cele cinci insule principale ale Japoniei.
Ele trăiesc mai la nord decât orice altă primată și sunt super adaptabile, locuind atât în climate calde, cât și reci; a existat chiar o ceată introdusă cu succes într-un sanctuar din Texas.
O regiune vulcanică din Honshu, Japonia, este faimoasă pentru ceata sa de maimuțe de zăpadă care frecventează izvoarele termale, atrăgând turiști din întreaga lume.
Gelada
Maimuțele gelada (theropithecus gelada) sunt speciale prin faptul că trăiesc doar în cei mai înalți munți din Etiopia și sunt cele mai terestre primate non-umane din lume.
O altă caracteristică notabilă este flexibilitatea incredibilă a degetelor și a degetelor opozabile. Spre deosebire de unele dintre celelalte primate, maimuțele gelada sunt cățărători foarte slabi, petrecând în schimb 99% din timp pe sol, pășunând pentru hrană și folosind stâncile abrupte pentru a evita prădătorii.
Colobusul roșu vestic
Colobusul roșu vestic (piliocolobus badius) are un sistem digestiv multi-cameral foarte unic, similar cu al unui animal rumegător, precum o vacă. Această primată este un folivor, ceea ce înseamnă că mănâncă în principal frunze, deși ocazional se poate hrăni și cu semințe, cereale, fructe și flori.
O altă caracteristică distinctivă a colobusului roșu vestic este că nu au degete mari (police) și, în schimb, au o mică protuberanță pe partea laterală a mâinilor, trăind aproape toată viața în coronamentul înalt al copacilor și coborând rar la nivelul solului pădurii.
Aceste maimuțe se găsesc în vestul Africii și sunt o sursă principală de pradă pentru cimpanzeii locali, un factor care (împreună cu vânătoarea și exploatarea forestieră) contribuie la statutul lor de specie pe cale de dispariție. Din păcate, maimuțele colobus roșu vestic au o rată de mortalitate de 30% în primele șase luni de viață.
Saki cu fața albă
Maimuțele din Lumea Nouă care își petrec majoritatea timpului în copaci, maimuțele saki cu fața albă (pithecia pithecia) sunt atleți uimitori. Se deplasează prin habitatele lor forestiere din America de Sud sărind prin coronamentul copacilor, acoperind distanțe de până la *aproximativ 10 metri* într-un singur salt atunci când sunt amenințate.
Deși săritul este principalul lor mod de deplasare, se mișcă ocazional și în patrupedă, coborând la membre inferioare ale copacilor și chiar până la sol în căutare de fructe.
Maimuța neagră cu nas cârn
Maimuța neagră cu nas cârn (rhinopithecus bieti) trăiește la altitudini mai mari decât orice altă primată non-umană, până la 4.700 de metri deasupra nivelului mării.
Aceste maimuțe pe cale de dispariție se găsesc doar în Munții Hengduan din sud-vestul Chinei și Tibet. Adesea vânate pentru hrană sau prinse în capcane destinate altor animale, estimările IUCN plasează populația la 1.000 de indivizi maturi rămași în sălbăticie. Pierderea habitatului este o altă amenințare majoră, în special pe măsură ce terenurile sunt defrișate pentru agricultură și exploatare forestieră.
Cu excepția momentelor în care sunt amenințate, maimuțele negre cu nas cârn sunt extrem de tăcute, comunicând între ele în principal prin contact vizual și gesturi.
Maimuța roloway
Una dintre cele mai periclitate maimuțe din lume, populațiile de maimuțe roloway (cercopithecus roloway) au înregistrat un declin rapid în ultimii ani din cauza degradării habitatului și a braconajului ilegal pentru carne.
Maimuțele roloway sunt printre cei mai mari membri ai genului guenon din Lumea Veche. Caracteristicile lor fizice unice includ o combinație elegantă de blană gri închis și stacojiu, cu blană bej pe piept și pe partea din spate a picioarelor din spate. Cozile lor sunt mai lungi decât corpurile lor și au, de asemenea, pungi în obraji unde își stochează hrana.
Endemice în vestul Africii, maimuțele roloway nu se mai găsesc în cea mai mare parte a arealului lor istoric și sunt considerate acum Critic Periclitate. Conform celor mai recente date IUCN, populațiile au scăzut cu peste 80% în ultimii 30 de ani și sunt estimate acum la mai puțin de 2.000 de indivizi maturi.
Maimuța urlătoare neagră
Maimuțele urlătoare negre (alouatta caraya) au un os hioid mărit în gât care ajută la emiterea unui strigăt ce poate fi auzit până la *aproximativ 4,8 km* distanță. Sunt cele mai mari maimuțe din America Latină și reprezintă adesea cel mai mare procent de primate în habitatele lor.
Maimuțele urlătoare negre nu sunt întotdeauna negre; sunt una dintre singurele maimuțe din lume unde femelele au culori diferite față de masculi (masculii sunt negri, în timp ce femelele sunt blonde). Dintre toate maimuțele din Lumea Nouă, maimuțele urlătoare negre sunt, de asemenea, printre cele mai puțin active, dormind sau odihnindu-se până la 70% din zi.
Macacul de Barbary
Locuind în munții și pădurile din Maroc, Algeria și Gibraltar, macacii de Barbary (macaca sylvanus) sunt singurele maimuțe sălbatice găsite în Europa.
Aceste maimuțe sunt pe cale de dispariție din cauza pierderii habitatului, ceea ce a forțat populații întregi să se deplaseze mai sus în zone cu mai puțină hrană și protecție. Mai grav, se estimează că aproximativ 300 de macaci de Barbary tineri sunt scoși ilegal din Maroc pentru comerțul cu animale de companie în fiecare an.
