De la marmoseturi pigmei la gorile de câmpie, lumea primatelor cuprinde o gamă diversă și colorată de creaturi.
Nu există un exemplu mai bun în acest sens decât uakari cu cap chel (Cacajao calvus), o maimuță originară din pădurea tropicală amazoniană care se mândrește cu o coroană cheală punctată de piele strălucitoare, de culoare purpuriu-aprins. Roșeața permanentă este cauzată de lipsa pigmentului pielii și de o abundență de capilare sub piele.
Nuanță sănătoasă de roșu
Ceea ce este deosebit de interesant este că această colorație izbitoare a pielii este mai mult decât un simplu trăsătură estetică de suprafață. Vibanța și bogăția culorii roșii sunt, de asemenea, un indicator vizual al stării generale de bine a unei maimuțe și, în special, pentru maimuțele care au contractat malarie.
Conform Arkive, „maimuțele care au contractat boala sunt vizibil mai palide și nu sunt alese ca parteneri sexuali, deoarece nu au imunitatea naturală dorită la malarie.”
Deși capul chel și roșu este de obicei primul lucru pe care oamenii îl observă, uakari cu cap chel se distinge și prin blana sa stufoasă și lungă și prin coada sa remarcabil de scurtă (vezi mai sus) — o trăsătură relativ neobișnuită printre primatele Lumii Noi. Maimuța are, de asemenea, un procent excepțional de scăzut de grăsime corporală, ceea ce contribuie la structura sa facială neobișnuită, emaciată.
Pe cât de fascinante sunt aceste primate, IUCN listează în prezent uakari cu cap chel ca specie „vulnerabilă” din cauza unui declin de 30% al populației în ultimele trei decenii. Cauza acestei tendințe este îngrijorătoare, dar deloc surprinzătoare atunci când este comparată cu dificultățile de conservare ale multor alte flore și faune amazoniene.
La fel ca multe alte maimuțe din Lumea Nouă, pierderea habitatului și vânătoarea sunt cele mai mari două amenințări pentru uakari cu cap chel. Maimuțele uakari își petrec majoritatea vieții căutând hrană, mâncând, socializând și dormind în coronamentul dens al pădurilor várzea din Amazon — păduri de câmpie inundabile sezoniere care sunt acoperite de apă o mare parte a anului. Asta înseamnă că nu petrec mult timp pe solul pădurii, cu excepția unor vizite scurte în timpul sezonului uscat.
Datorită habitatelor lor arboricole specializate și practicilor de căutare a hranei, uakarii sunt deosebit de vulnerabili la invazia umană și la defrișări.
Perspectiva pentru această specie poate părea sumbră, dar există speranță în noile cercetări.
Cele mai apropiate rude ale uakarilor, maimuțele saki, au demonstrat o „toleranță și adaptabilitate” remarcabilă la perturbarea habitatelor lor arboricole similare, conform IUCN.
Deși măsura de conservare preferată este păstrarea habitatului uakari, posibilitatea ca acest animal să poată rezista unor astfel de presiuni ecologice create de om îi face pe mulți oameni de știință și iubitori de animale să-și țină degetele încrucișate.
