În agricultură, utilizarea totală a apei este împărțită în trei categorii: apă verde (apă de ploaie), apă albastră (apă de suprafață și subterană) și apă gri (apă dulce utilizată pentru a dilua poluanții). Culturile de soia folosesc cantități și tipuri diferite de apă, în funcție de locația unde sunt cultivate.
De exemplu, o cultură de soia hrănită cu apă de ploaie în Canada necesită cu aproape 40% mai multă apă decât o cultură irigată în Franța, dar cea din Canada ar putea fi considerată mai sustenabilă deoarece folosește doar apă verde.
Utilizarea terenurilor
Problema de mediu cea mai notabilă legată de cultivarea soiei este fără îndoială defrișarea cauzată de aceasta. Deși culturile de soia sunt cultivate în locuri diverse, precum China, Ucraina și Canada, peste jumătate din oferta mondială provine din America de Sud—mai exact Brazilia, Argentina, Paraguay, Bolivia și Uruguay—unde prețioasa pădure amazoniană continuă să fie defrișată pentru producția de soia.
Între 2004 și 2005, Amazonul brazilian era devastat la al doilea cel mai mare ritm înregistrat vreodată pentru a face loc culturilor de soia și de vite. De-a lungul anilor, organizații de conservare precum Greenpeace au lucrat pentru a proteja Amazonul de o astfel de distrugere larg răspândită și ireversibilă, în cele din urmă încheind un acord cu guvernul brazilian și industria sa de soia numit Moratoriul Soia Amazon. Acest moratoriu interzice comerțul cu soia cultivată ilegal pe teren defrișat după 2008.
Totuși, defrișările continuă pentru soia și alte culturi (de exemplu, uleiul de palmier). În 2021, Institutul Național pentru Cercetări Spațiale a raportat că distrugerile au atins un maxim din ultimii 15 ani.
De-a lungul anilor, SUA (Midwest) a fost principalul producător mondial de soia, dar Brazilia a preluat această poziție în 2020—și este de așteptat să o păstreze. Soia cultivată în Brazilia a fost legată de defrișarea a 200 de mile pătrate doar în 2018, iar producția țării a crescut cu aproximativ 11% de atunci.
Pădurea amazoniană a jucat istoric un rol crucial în captarea dioxidului de carbon, prevenind astfel acumularea gazelor cu efect de seră. Acum, experții spun că Amazonul eliberează mai multe emisii de carbon decât poate absorbi.
Emisiile de gaze cu efect de seră
Emisiile din producția de soia depind în mare măsură de locul în care este cultivată. În SUA, producția de soia a emis aproximativ 7,9 livre de echivalent CO2 per bușel în 2020, în scădere față de 13,6 livre per bușel în 1980.
Emisiile provenite din soia cultivată în Brazilia variază semnificativ. Un raport din 2020 a dezvăluit că emisiile de CO2 din producția și exportul de soia au fost „de peste 200 de ori mai mari” în unele municipalități braziliene decât în altele.
Emisiile provin în principal din „transformarea vegetației lemnoase în teren arabil”—cu alte cuvinte, tăierea copacilor care absorb carbon pentru a face loc culturilor. De asemenea, ele provin din recoltare, fabricație și transport.
În medie, o ceașcă de lapte de soia produce aproximativ o jumătate de livră de dioxid de carbon.
Pesticide și îngrășăminte
Utilizarea pesticidelor și a îngrășămintelor este larg răspândită în agricultura non-organică de soia. USDA spune că 44% din terenurile cultivate (din SUA) sunt tratate cu cel puțin unul dintre cele mai utilizate patru îngrășăminte—azot, fosfați, potasiu și sulf—iar 98% din culturile plantate sunt tratate cu erbicide. Fungicidele sunt aplicate pe 22% din suprafețe, iar insecticidele pe 20%.
Studiile au arătat că ingredientul activ cel mai comun din erbicide, sarea de potasiu de glifosat, se poate infiltra și scurge în apele subterane și de suprafață, în ciuda capacității sale de a se degrada rapid. Când erbicidele ajung în apele subterane, ele pot pune în pericol sănătatea culturilor și pot afecta indirect fauna sălbatică prin distrugerea surselor lor de hrană și habitatelor.
Impactul asupra mediului al laptelui de migdale
Deși laptele de soia reprezintă doar 13% din piața laptelui pe bază de plante, laptele de migdale a ajuns să reprezinte un impresionant 64%, devenind cea mai populară varietate de lapte alternativ.
Cu toate acestea, popularitatea sa nu înseamnă neapărat că este cea mai ecologică opțiune. De fapt, laptele de migdale a fost intens criticat pentru impactul său asupra mediului—în special pentru cantitatea enormă de apă de care au nevoie migdalii și presiunea pe care o exercită asupra albinelor comerciale.
Iată cum afectează laptele de migdale mediul înconjurător.
Utilizarea apei
Cea mai mare critică adusă laptelui de migdale este amprenta sa de apă. Un singur migdal consumă mai mult de trei galoane de apă pe parcursul vieții sale.
Ce agravează problema eficienței utilizării apei de către migdali este că aceste culturi cresc aproape exclusiv în California. De fapt, 80% din migdalele lumii sunt cultivate în acest stat afectat de secetă, iar migdalii consumă 9% din întreaga rezervă de apă a statului în fiecare an. Consiliul Migdalelelor din California susține că acest procent este „mai mic decât ponderea lor proporțională,” având în vedere că migdalele reprezintă aproximativ 13% din totalul terenurilor irigate ale statului.
În multe regiuni din Valea Centrală a Californiei, care primește doar cinci inci de ploaie pe an, majoritatea apei folosite de cultivatorii de migdale provine din rezervoare subterane finite. Epuizarea acviferelor a dus la scufundarea solului cu un total de 28 de picioare în ultimul secol.
Utilizarea terenurilor
Deși migdalele nu sunt native din California, statul dedică peste 1,6 milioane de acri—sau aproximativ 13%—din terenurile sale agricole irigate acestei culturi profitabile. Migdalele sunt cel mai mare produs agricol de export al Californiei.
Copacii trăiesc 25 de ani și necesită îngrijire pe tot parcursul anului, spre deosebire de alte culturi care sunt rotite pentru a menține solul sănătos. Această nevoie constantă perpetuează criza apei, deoarece fermierii nu își pot lăsa culturile să intre în stare de repaus în timpul anotimpurilor extrem de secetoase fără să le omoare. În schimb, sunt nevoiți să recurgă la utilizarea apei subterane pentru a evita catastrofele economice.
În plus, acest tip de monocultură permite dăunătorilor să se stabilească permanent în livezile de migdali, știind că nu vor fi alungați sezonier. Iar migdalii, după cum se pare, sunt o țintă preferată pentru acești dăunători.
Emisii de gaze cu efect de seră
Ceea ce îi lipsește eficienței utilizării apei și avantajelor legate de teren, laptele de migdale compensează prin amprenta sa redusă de carbon. Are cele mai scăzute emisii de gaze cu efect de seră dintre toate tipurile de lapte, deoarece migdalii cresc pe copaci, iar copacii absorb CO2. Se estimează că o ceașcă de lapte de migdale emite aproximativ o treime de livră de gaze cu efect de seră.
Dar acesta este doar carbonul încorporat—adică, carbonul emis în timpul procesului de cultivare și fabricare a laptelui de migdale. Deoarece migdalii cresc doar într-un mediu foarte specific, în principal în California, laptele de migdale trebuie expediat din Coasta de Vest a SUA către întreaga lume, ceea ce crește amprenta de carbon.
Pesticide și îngrășăminte
Producătorii de migdale se bazează pe substanțe chimice pentru a descuraja dăunătorii precum molia lăstarului de piersic. Conform Raportului Anual din 2018 privind utilizarea pesticidelor la nivel de stat al Departamentului de Reglementare a Pesticidelor din California, peste 450 de substanțe chimice au fost utilizate pe culturile de migdale. Unele dintre acestea erau distilate petroliere.
Deoarece migdalii sunt arbori foioși, aceștia necesită o reaprovizionare constantă cu azot, pe care îl primesc din îngrășăminte sintetice.
Dependența culturii de substanțe chimice pune albinele vulnerabile în pericol—1,6 milioane de colonii de albine sunt aduse anual în Valea Centrală pentru a poleniza migdalii. De-a lungul anilor, 9% din pierderea coloniilor de albine a fost atribuită utilizării pesticidelor toxice pentru albine. Ironia este că un declin al stupilor comerciali sănătoși ar putea distruge complet culturile de migdale din California.
Dilema vegană
Deși atât laptele de soia, cât și cel de migdale sunt tehnic vegane—adică nu conțin ingrediente de origine animală—impactul lor negativ asupra populațiilor de animale ridică semne de întrebare pentru mulți vegani.
Amazonul este cea mai mare pădure tropicală rămasă din lume și adăpostește 10% din biodiversitatea globală. Peste 3 milioane de specii de animale trăiesc acolo, iar acestea suferă deoarece industria soiei taie copacii care le oferă hrană și adăpost.
În același timp, cultivarea migdalelor este una dintre principalele cauze ale stresului albinelor. Potrivit studiilor, apicultura comercială din SUA suferă din cauza paraziților, bolilor, lipsei de resurse polen diverse și expunerii la pesticide. Perioada de polenizare a migdalelor necesită trezirea albinelor din hibernarea de iarnă cu două luni mai devreme, creând o circumstanță nenaturală și nesănătoasă în care albinele trebuie să muncească pe tot parcursul anului. Acest lucru, combinat cu intoxicația cu pesticide de la culturile de migdale, amenință populațiile deja vulnerabile de albine.
Care este mai bun, laptele de soia sau cel de migdale?
Deși ambele au dezavantajele lor, laptele de soia pare să fie opțiunea mai ecologică, datorită consumului mai redus de apă. Desigur, culturile de soia au provocat în trecut distrugeri în Amazon, dar culturile actuale devin mai sustenabile datorită practicilor mai bune, regulilor mai stricte și trecerii industriei la produse organice (ceea ce înseamnă mai puțină utilizare de pesticide și îngrășăminte sintetice).
În timp ce soia poate fi cultivată aproape oriunde, fără substanțe chimice și cu puțină sau deloc apă albastră, migdalele trebuie cultivate în climate calde și uscate, precum California—iar criza secetei din California se agravează. Departamentul Californian de Resurse de Apă a declarat că anul 2021 a fost al doilea cel mai secetos an din istorie.
Pe lângă cumpărarea de soia organică și provenită din surse etice (sau, și mai bine, lapte de ovăz, care folosește cantități minime de apă și teren), poți reduce impactul tău cumpărând lapte cu durată lungă de viață care nu necesită refrigerare și, atunci când este posibil, producându-ți propriul lapte vegetal acasă pentru a evita conservanții și ambalajele.
