Probabil ai auzit că pisicile cad mereu în picioare, dar, deși aceste feline au abilități extraordinare ce par să sfideze gravitația, nu întotdeauna reușesc să aterizeze în siguranță.
De cele mai multe ori, o pisică ce cade va ateriza pe picioare, însă înălțimea căderii joacă un rol important în șansele acesteia de a-și corecta poziția și de a absorbi șocul aterizării fără să se rănească.
Abilitatea naturală a unei pisici de a-și reorienta corpul în timpul unei căderi se numește reflex de redresare și este observabilă la pisoi de doar 3 săptămâni. Până la 7 săptămâni, această abilitate este complet dezvoltată.
De ce este important acest lucru
Susținem bunăstarea animalelor, inclusiv a pisicilor și altor animale domestice. Cu cât înțelegem mai bine pisicile, cu atât le putem sprijini și proteja mai bine sănătatea și starea de bine. Sperăm ca cititorii noștri să adopte animale de companie salvate, în loc să cumpere de la crescători sau magazine de animale.
Fizica unei feline în cădere
Omul de știință francez Etienne Jules Marey a testat acest reflex în 1890, lăsând o pisică să cadă și folosind o cameră cronofotografică pentru a captura până la 60 de cadre consecutive pe secundă. Ulterior, a putut observa în mișcare lentă cum pisica începea să-și ajusteze echilibrul din prima secundă a căderii.
Un aparat vestibular din urechea internă a pisicii funcționează ca un compas pentru echilibru și orientare, astfel încât pisica știe mereu care parte a corpului ar trebui să fie în sus. După ce stabilește care parte a corpului trebuie să fie orientată în sus, își rotește capul pentru a vedea unde va ateriza.
Apoi intervine coloana vertebrală a pisicii. Pisicile au o structură scheletică unică, fără claviculă și cu o coloană vertebrală extrem de flexibilă, care conține 30 de vertebre (oamenii au 24). Această flexibilitate permite pisicii să-și corecteze poziția în timpul căderii.
Pe măsură ce spatele se arcuiește, pisica își poziționează labele din față sub corp, iar labele din față sunt apropiate de față pentru a o proteja de impact. Când aterizează, articulațiile picioarelor absorb greutatea impactului.
La fel ca veverițele zburătoare, pisicile au un raport scăzut între volumul corpului și greutatea acestuia, ceea ce le permite să își încetinească viteza de cădere.
Nu toate căderile sunt egale
Abilitatea unei pisici de a se redresa în aer și de a ateriza în siguranță pe picioare este impresionantă, dar anumite căderi pot fi periculoase sau chiar fatale.
De obicei, pisicile care cad de la înălțimi mari, cum ar fi mai mult de cinci etaje, tind să sufere mai puține răni grave decât cele care cad de la doar câteva etaje. O cădere mai lungă le oferă mai mult timp pentru a se redresa și a-și poziționa corpul corect.
În 1987, Animal Medical Center din New York City a realizat un studiu pe pisicile care au căzut de la clădiri înalte. Deși 90% dintre ele au supraviețuit, majoritatea au suferit răni grave, însă pisicile care au căzut de la înălțimi cuprinse între șapte și 32 de etaje au fost mai puțin susceptibile să moară decât cele care au căzut de la două până la șase etaje.
Paradoxul pisicii unse cu unt
La fel cum o pisică aterizează aproape întotdeauna pe picioare, se acceptă pesimist că o felie de pâine unsă cu unt va ateriza mereu cu partea unsă în jos.
Desigur, pâinea nu are un reflex de redresare, astfel că tendința sa de a cădea cu partea unsă în jos poate fi atribuită faptului că de obicei cade într-un unghi, iar majoritatea meselor de dining sunt cam la înălțimea taliei. Prin urmare, când pâinea unsă alunecă de pe o farfurie, poate face doar o jumătate de rotație înainte de a atinge podeaua.
Paradoxul pisicii unse cu unt apare atunci când te gândești ce s-ar întâmpla dacă ai atașa o felie de pâine unsă pe spatele unei pisici și ai lăsa pisica să cadă.
Conform acestui paradox fals, căderea pisicii va încetini pe măsură ce se apropie de sol, iar animalul va începe să se rotească. În cele din urmă, se va opri, dar va rămâne suspendată deasupra solului, rotindu-se continuu de la partea cu labele pisicii la partea cu untul.
