Unele dintre cele mai bune descoperiri științifice au fost făcute din greșeală. Jess Adkins de la Caltech reflectează asupra acestui sentiment:
„Acesta este unul dintre acele momente rare din parcursul carierei cuiva în care pur și simplu spui: ‘Tocmai am descoperit ceva ce nimeni nu a știut vreodată.’”
Oamenii de știință știu de mult timp că dioxidul de carbon este absorbit în mod natural în apele oceanului. De fapt, oceanele dețin de aproximativ 50 de ori mai mult dioxid de carbon decât se găsește în atmosferă.
Ca în majoritatea lucrurilor din natură, ciclul dioxidului de carbon necesită un echilibru delicat. Dioxidul de carbon este absorbit (sau eliberat) în oceane ca parte a unui sistem tampon natural. Odată dizolvat în apa de mare, dioxidul de carbon acționează ca un acid (motiv pentru care recifele de corali sunt amenințate).
După un timp, acea apă de suprafață acidă circulă în părțile mai adânci ale oceanului, unde carbonatul de calciu se colectează pe fundul mării de la numeroasele plancton și alte organisme cu cochilie care s-au scufundat în mormântul lor apos. Aici, carbonatul de calciu neutralizează acidul, formând ioni de bicarbonat. Dar acest proces poate dura zeci de mii de ani.
Așadar, oamenii de știință se întrebau: cât timp durează ca carbonatul de calciu dintr-un recif de corali să se dizolve în apa de mare acidă? Se pare că instrumentele pentru măsurarea acestui lucru erau relativ primitive și, în consecință, răspunsurile erau nesatisfăcătoare.
Echipa a decis să folosească o nouă metodă. Au creat carbonat de calciu realizat în întregime din atomi de carbon „etichetați”, folosind doar o formă rară de carbon cunoscută sub numele de C-13 (carbonul normal are 6 protoni + 6 neutroni = 12 particule atomice; dar C-13 are un neutron suplimentar pentru un total de 13 particule în nucleul său).
Ei puteau dizolva acest carbonat de calciu și măsura cu atenție cât de mult creșteau nivelurile de C-13 în apă pe măsură ce dizolvarea progresa. Tehnica a funcționat de 200 de ori mai bine decât metoda mai veche de măsurare a pH-ului (o modalitate de a măsura ionii de hidrogen pe măsură ce echilibrul acid al apei se schimbă).
Sensibilitatea adăugată a metodei i-a ajutat, de asemenea, să detecteze partea lentă a procesului… ceva ce chimiștii numesc „etapa limitativă”. Se pare că etapa lentă are deja o soluție foarte bună. Deoarece corpurile noastre trebuie să-și mențină echilibrul acid chiar mai atent decât trebuie să o facă oceanele, există o enzimă numită anhidrază carbonică care accelerează această reacție lentă, astfel încât corpul nostru să poată răspunde rapid pentru a menține pH-ul din sânge exact la nivelul corect. Când echipa a adăugat enzima anhidrază carbonică, reacția s-a accelerat, confirmându-le suspiciunile.
Deși aceasta este încă în stadiile incipiente ale descoperirilor științifice, este ușor de imaginat că aceste cunoștințe ar putea ajuta la rezolvarea problemelor legate de lentoarea și ineficiențele care fac din captarea și sechestrarea carbonului o soluție tehnică atât de dificilă la utilizarea combustibililor fosili într-o lume cu niveluri crescânde de dioxid de carbon care ne schimbă mediul.
Autorul principal, Adam Subhas, subliniază potențialul: „Deși noul studiu se referă la un mecanism chimic de bază, implicația este că am putea imita mai bine procesul natural care stochează dioxidul de carbon în ocean.”
