Actualizare, 10 mai: Este oficial. Administrația Națională Oceanică și Atmosferică a confirmat că, pe 9 mai, concentrația medie zilnică de dioxid de carbon din atmosfera Pământului a depășit 400 de părți per milion pentru prima dată în istoria omenirii.
Nivelurile globale de dioxid de carbon vor atinge probabil 400 de părți per milion în câteva zile, raportează oamenii de știință, o piatră de hotar de rău augur, fără precedent în istoria omenirii. Atmosfera Pământului nu a mai conținut atât de mult CO2 de la epoca pliocenă, o eră antică care s-a încheiat cu peste 2 milioane de ani înainte de apariția primilor Homo sapiens.
Această prognoză se bazează pe date de la Observatorul Mauna Loa (MLO) din Hawaii, considerat standardul de aur în măsurătorile de CO2 datorită înregistrărilor sale extinse și a izolării față de sursele majore de poluare. Situată pe un munte înalt de 4.000 de metri în Oceanul Pacific, stația de monitorizare a înregistrat o medie zilnică de 399,5 ppm pe 29 aprilie, iar unele citiri orare au depășit deja 400 ppm. Nivelurile de CO2 fluctuează sezonier pe parcursul anului și ating de obicei un maxim la Mauna Loa la mijlocul lunii mai.
Deși 400 ppm nu este un așa-numit „punct de cotitură” pentru schimbările climatice, este un prag simbolic care ilustrează cât de dramatic au alterat oamenii atmosfera în doar câteva generații. Nivelurile globale de CO2 au oscilat între 170 ppm și 300 ppm timp de mii de secole până la Revoluția Industrială, apoi au început brusc să crească vertiginos. Acestea au ajuns la 317 ppm în 1958, când climatologul Charles David Keeling a înființat MLO, și au ajuns la 360 ppm la sfârșitul secolului al XX-lea.
„Aș vrea să nu fie adevărat, dar se pare că lumea va depăși nivelul de 400 ppm fără nicio ezitare,” spune Ralph Keeling, un geochimist la Scripps Institution of Oceanography, care a continuat munca tatălui său, regretatul Charles David Keeling. „În acest ritm vom atinge 450 ppm în câteva decenii.”
Următoarele două grafice demonstrează viteza acestui bombardament cu carbon. Primul — un grafic produs de Scripps cu date de la MLO, denumit „curba Keeling” — arată cum concentrațiile atmosferice de CO2 au crescut cu aproximativ 25% de la sfârșitul anilor 1950:
Iar acesta, produs de Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA), arată o înregistrare mult mai lungă, datând de 800.000 de ani. Datele sale provin din bule de aer prinse în gheață antică, relevând o creștere de aproximativ 33% față de vârfurile preindustriale. De asemenea, ilustrează cât de rapidă a fost creșterea recentă în comparație cu schimbările istorice:
Aproximativ 80 la sută din emisiile de CO2 induse de om provin din arderea combustibililor fosili, potrivit NOAA, și aproximativ 20 la sută provin din despăduriri și anumite practici agricole. Deoarece oamenii au început să ardă pe scară largă cărbune, petrol și alți combustibili fosili acum două secole, Revoluția Industrială este în general considerată punctul de plecare pentru creșterea actuală a CO2 și schimbările climatice asociate.
Pragul iminent de la Mauna Loa nu este prima măsurătoare modernă de 400 ppm — NOAA a raportat niveluri de CO2 de peste 400 ppm la situri din Arctica anul trecut. Dar, deoarece CO2-ul arctic a crescut istoric mai rapid decât în alte părți ale planetei, nu este neapărat un indicator fiabil pentru concentrațiile globale. Mauna Loa, pe de altă parte, este considerat cel mai precis loc pentru a evalua cât de mult CO2 se află în atmosferă la nivel mondial.
Pragul de 400 ppm va fi trecător la început, deoarece creșterea plantelor de vară în emisfera nordică va începe curând să absoarbă mai mult CO2 din aer. Acest fenomen stă la baza variabilității sezoniere observate de-a lungul istoriei curbei Keeling, dar este o consolare slabă. Nivelul scăzut de CO2 de la MLO de la sfârșitul verii tinde să ajungă din urmă maximul de primăvară după patru sau cinci ani, astfel încât ar putea exista concentrații anuale de peste 400 ppm încă din 2017. Asta nu s-a mai întâmplat de la Pliocen, o eră geologică caldă care a durat de acum aproximativ 5,3 milioane de ani până acum 2,6 milioane de ani.
Temperaturile medii în Pliocen erau cu aproximativ 10 grade Celsius mai calde decât astăzi, estimează oamenii de știință, iar nivelul mării era între 5 și 40 de metri mai înalt. Căldura suplimentară captată de nivelurile în creștere ale CO2 — doar unul dintre mai multe gaze cu efect de seră din atmosferă — este, de asemenea, legată de furtuni mai puternice, secete mai lungi și o serie de alte crize climatice și ecologice. Excesul de CO2 este, de asemenea, absorbit de oceanele Pământului, care devin mai acide și, prin urmare, mai puțin ospitaliere pentru corali, crustacee și alte viețuitoare.
Renumitul climatolog James Hansen a raportat în 2009 că orice nivel de CO2 peste 350 ppm poate stimula o încălzire periculoasă. Dar, deși emisiile de carbon ale SUA sunt acum la cel mai scăzut nivel din 1994, SUA se clasează încă pe locul 2 între toate țările, după China. Iar lumea în ansamblu încă emite 1,08 milioane de kilograme de CO2 pe secundă, ceea ce face improbabil să revenim la 350 ppm în curând. Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice al ONU estimează că la 450 ppm vor începe cele mai grave efecte ale schimbărilor climatice.
„Pragul de 400 ppm este o piatră de hotar care ne trezește la realitate,” spune Tim Lueker, oceanograf și cercetător al ciclului carbonului la Scripps. „[Acesta] ar trebui să servească drept un semnal de alarmă pentru noi toți, pentru a sprijini tehnologia energiei curate și a reduce emisiile de gaze cu efect de seră, înainte de a fi prea târziu pentru copiii și nepoții noștri.”
