Atmosfera Pământului se schimbă mai rapid decât oricând în istoria omenirii, și nu e un secret de ce. Oamenii eliberează o multitudine de gaze cu efect de seră, în special dioxid de carbon, în aer prin arderea combustibililor fosili. CO2 persistă în atmosferă timp de secole, așa că odată ce atingem un anumit nivel, rămânem blocați pentru o vreme.
Până de curând, aerul nostru nu conținea 400 de părți per milion de CO2 de mult înainte de apariția Homo sapiens. A depășit pe scurt 400 ppm în Arctica în iunie 2012, dar nivelurile de CO2 fluctuează în funcție de anotimpuri (datorită creșterii plantelor), astfel încât au scăzut curând din nou în anii 390. Hawaii a înregistrat apoi 400 ppm în mai 2013 și din nou în martie 2014. Observatorul Mauna Loa a înregistrat, de asemenea, o medie de 400 ppm pentru toată luna aprilie 2014.
Această atingere este acum o scufundare cu capul înainte în era de 400 ppm, care este un teritoriu neexplorat pentru specia noastră. După ce întreaga planetă a înregistrat o medie de peste 400 ppm timp de o lună în martie 2015, a continuat să înregistreze o medie de 400 ppm pentru tot anul 2015. Media globală a depășit 403 ppm în 2016, a atins 405 ppm în 2017 și a stat la aproape 410 ppm la 1 ianuarie 2019. Și acum, într-un alt reper dezastruos, omenirea a văzut prima sa înregistrare de bază peste 415 ppm, înregistrată la Mauna Loa la 11 mai.
„Aceasta este prima dată în istoria omenirii când atmosfera planetei noastre a avut mai mult de 415 ppm CO2”, a scris meteorologul Eric Holthaus pe Twitter. „Nu doar în istoria înregistrată, nu doar de la inventarea agriculturii în urmă cu 10.000 de ani. De la apariția omului modern, cu milioane de ani în urmă. Nu cunoaștem o planetă ca aceasta.”
Înainte de acest secol, nivelurile de CO2 nu au flirtat cu 400 ppm timp de cel puțin 800.000 de ani (ceea ce știm datorită eșantioanelor de gheață). Istoria este mai puțin sigură înainte de asta, dar cercetările sugerează că nivelurile de CO2 nu au fost atât de ridicate de la Epoca Pliocenă, care s-a încheiat acum aproximativ 3 milioane de ani. Specia noastră, prin comparație, s-a dezvoltat acum doar 200.000 de ani.
Un grafic care arată creșterea nivelurilor de dioxid de carbon din atmosferă la Mauna Loa de-a lungul a 60 de ani. (Imagine: NOAA)
„Oamenii de știință au ajuns să considere [Pliocenul] ca fiind cea mai recentă perioadă din istorie când capacitatea de reținere a căldurii a atmosferei a fost ca acum”, explică Scripps Institution of Oceanography, „și, astfel, ca ghid pentru ceea ce urmează.” (Pentru oricine nu este conștient, CO2 captează căldura solară pe Pământ. Există o legătură istorică îndelungată între CO2 și temperatură.)
Deci, cum era Pliocenul? Iată câteva caracteristici cheie, conform NASA și Scripps:
- Nivelul mării era cu aproximativ 5 până la 40 de metri (16 până la 131 de picioare) mai mare decât astăzi.
- Temperaturile erau cu 3 până la 4 grade Celsius (5,4 până la 7,2 grade Fahrenheit) mai calde.
- Polii erau chiar mai calzi – cu până la 10 grade Celsius (18 grade Fahrenheit) mai mult decât astăzi.
CO2 este o parte cheie a vieții pe Pământ, desigur, și o mulțime de animale sălbatice au prosperat în timpul Pliocenului. Fosilele sugerează că pădurile au crescut pe Insula Ellesmere din Arctica canadiană, de exemplu, iar savanele s-au răspândit în ceea ce este acum deșertul nord-african. Problema este că am construit suprafețe de infrastructură umană fragilă în doar câteva generații, iar revenirea bruscă a unei atmosfere mai calde și mai umede, asemănătoare Pliocenului, începe deja să provoace haos în civilizație.
Fluctuațiile climatice extreme pot duce la eșecuri ale recoltelor și foamete, de exemplu, iar creșterea nivelului mării pune în pericol aproximativ 200 de milioane de oameni care trăiesc de-a lungul coastelor planetei. Pliocenul era predispus la „cicluri El Niño frecvente și intense”, potrivit Scripps, și nu avea o ascensiune oceanică semnificativă care susține în prezent pescuitul de-a lungul coastelor de vest ale Americii. Recifele de corali au suferit, de asemenea, o extincție majoră la apogeul Pliocenului, iar o repetare a acestui lucru ar putea amenința aproximativ 30 de milioane de oameni din întreaga lume care se bazează acum pe ecosistemele de corali pentru hrană și venituri.
În timp ce Pliocenul poate fi un ghid util, există o diferență cheie: clima Pliocenului s-a dezvoltat lent de-a lungul timpului, iar noi o readucem la viață cu o viteză fără precedent. Speciile se pot adapta de obicei la schimbările lente ale mediului, iar oamenii sunt cu siguranță adaptabili, dar nici măcar noi nu suntem pregătiți să ținem pasul cu această răsturnare.
„Cred că este probabil ca toate aceste schimbări ale ecosistemului să reapară, chiar dacă scările de timp pentru căldura Pliocenului sunt diferite de cele actuale”, a spus geologul Scripps Richard Norris în 2013. „Indicatorul principal de întârziere este probabil să fie nivelul mării, deoarece durează mult timp pentru a încălzi oceanul și mult timp pentru a topi gheața. Dar aruncarea noastră de căldură și CO2 în ocean este ca și cum am face investiții într-o „bancă” de poluare, deoarece putem introduce căldură și CO2 în ocean, dar vom extrage rezultatele abia în următoarele câteva mii de ani. Și nu putem retrage cu ușurință nici căldura, nici CO2 din ocean dacă ne adunăm și încercăm să limităm poluarea industrială – oceanul păstrează ceea ce introducem în el.”
O ilustrație a faunei nord-americane din Pliocen, inclusiv creaturi dispărute, cum ar fi goperii cornuti și gomfoterii cu colți de lopată. (Imagine: Jay Matternes/Wikimedia Commons)
Nu există nimic magic în 400 de molecule de CO2 la fiecare 1 milion de molecule de aer – efectul lor de seră este aproximativ același cu 399 sau 401 ppm. Dar 400 este un număr rotund, iar numerele rotunde sunt repere naturale, fie că este vorba de o aniversare de 50 de ani, un home run de 500 sau a 100.000 de mile pe un contor kilometric.
Cu CO2, chiar și un reper simbolic este important dacă poate atrage mai multă atenție asupra cât de rapid și dramatic schimbăm planeta. De aceea, oamenii de știință încearcă să se asigure că nu trecem pur și simplu peste aceste înregistrări fără să observăm.
„Acest reper este un semnal de alarmă că acțiunile noastre în răspuns la schimbările climatice trebuie să se potrivească cu creșterea persistentă a CO2”, a spus Erika Podest, o om de știință în domeniul ciclurilor de carbon și apă de la Jet Propulsion Laboratory al NASA, după ce una dintre primele înregistrări de 400 ppm a fost anunțată în 2013. „Schimbările climatice reprezintă o amenințare la adresa vieții pe Pământ și nu ne mai permitem să fim spectatori.”
