Urșii se găsesc în toate colțurile lumii, de la câmpiile înghețate ale Arcticii și pădurile verzi din America de Nord, până la regiunile muntoase din America de Sud și chiar în întreaga Europă și Asia. Variind foarte mult în dimensiune, urșii sunt mamifere care preferă un stil de viață solitar, cu excepția mamelor care își îngrijesc puii.
Urșii au o mare varietate de subspecii, deși există doar opt specii principale de urși încă în viață astăzi. Am adunat câteva fapte interesante despre cele opt specii de urși din lume, fiecare mai unică decât cealaltă.
Ursul polar
Ursul polar (Ursus maritimus) este listat ca vulnerabil pe Lista Roșie a Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (UICN), cu o estimare de 22.000 până la 31.000 de exemplare rămase pe Pământ. Găsit în jurul Oceanului Arctic pe gheața marină sau în zonele costiere adiacente, nu este surprinzător că numele latin se traduce prin „urs de mare”. Acești urși masivi sunt cunoscuți pentru blana lor translucidă, hidrofugă (deși pielea de dedesubt este de fapt neagră ca abanosul) și pentru faptul că sunt cel mai mare urs din lume. Femelele cântăresc de obicei între 136 și 318 kilograme, dar masculii pot varia între 363 și 590 kg, făcându-i prădătorii de vârf în Arctica.
Urșii polari pot menține un ritm de aproximativ 9.7 kilometri pe oră în apă și petrec aproximativ jumătate din timp vânând hrană, care constă de obicei în foci datorită conținutului lor ridicat de grăsime. Urșii polari au devenit un fel de simbol pentru criza climatică în ultimii ani, deoarece potențiala pierdere a gheții marine din cauza încălzirii temperaturilor oceanice este cea mai mare amenințare a lor. În Statele Unite, acești urși sunt listați ca specie amenințată în conformitate cu Legea privind speciile pe cale de dispariție (există două subpopulații de urși polari în Alaska).
Ursul panda gigantic
Deși s-ar putea să fi auzit zvonuri că ursul panda gigantic (Ailuropoda melanoleuca) este mai strâns înrudit cu ratonii, precum panda roșii, analiza ADN-ului a indicat că urșii panda gigantici fac într-adevăr parte din familia urșilor. Această specie vulnerabilă cântărește între 100 și 150 de kilograme și poate crește până la peste 1.2 metri în dimensiune, ceea ce este destul de impresionant având în vedere că la naștere cântăresc doar aproximativ 100 de grame.
Urșii panda sălbatici se găsesc în pădurile din sud-vestul Chinei, în principal în regiunea Bazinului Yangtze, cu doar 1.864 de exemplare rămase la ultima estimare, conform World Wildlife Fund. Spre deosebire de majoritatea celorlalte specii din familia lor, urșii panda se hrănesc aproape în întregime cu plante – mai exact bambus – consumând aproximativ 12 până la 38 de kilograme pe zi. Cu o dietă atât de specifică, urșii panda sunt deosebit de susceptibili la pierderea habitatului, astfel încât reglementarea dezvoltării și înființarea de rezervații protejate sunt esențiale pentru supraviețuirea lor. Vestea bună pentru aceste frumuseți alb-negru este că numărul urșilor panda sălbatici este în sfârșit în creștere după ani de declin, determinând UICN să le schimbe statutul de la „pe cale de dispariție” la „vulnerabil” în 2016.
Ursul brun
Ursul brun (Ursus arctos) este, nu surprinzător, cunoscut pentru blana sa maro, dar există mai multe subspecii diferite care pot varia de la crem la aproape negru. Ca cel mai răspândit urs de pe Pământ, urșii bruni trăiesc în America de Nord, Europa și Asia, într-o varietate de habitate, cum ar fi deșerturi, păduri înalte și munți înzăpeziți. Sunt extrem de puternici și au o rezistență ridicată, săpându-și adesea propriile vizuini înainte de a petrece lunile din octombrie până în decembrie într-un somn profund. Această perioadă de inactivitate, care nu este o hibernare adevărată, variază în funcție de locație și vreme, iar în unele zone poate fi mai scurtă sau chiar să nu aibă loc deloc.
Urșii bruni sunt omnivori și vor mânca practic orice atâta timp cât este nutritiv, căutând în general hrană dimineața, deoarece nu sunt cei mai buni cățărători. Sunt cunoscuți pentru a parcurge distanțe lungi în căutarea hranei, în special în căutarea râurilor cu somoni sau a zonelor cu o producție ridicată de fructe de pădure. Acesta este de obicei singurul moment în care urșii bruni sunt văzuți în grupuri, deoarece sunt, de obicei, animale solitare.
Ursul negru american
Urșii negri americani (Ursus americanus) se găsesc în cea mai mare parte a Americii de Nord, inclusiv în Alaska și Canada, și până la sud, în nordul Mexicului. Datorită dietelor lor versatile, acești urși au capacitatea de a trăi într-o varietate de habitate diferite, ghearele lor scurte permițându-le să se cațere în copaci pentru a găsi o varietate de alimente.
Fapt amuzant: nu toți urșii negri au blană neagră. Blana lor poate varia în culoare de la alb la scorțișoriu, la maro închis și chiar gri deschis, în funcție de locul în care trăiesc, iar multe populații pot include un amestec de culori. Ursul negru alb este venerat de anumite triburi indigene și este rezultatul unei gene recesive rare de la ambii părinți. Urșii negri masculi pot crește uneori mai mari de 272 de kilograme, dar femelele nu depășesc adesea 91 de kg. Urșii negri și cei bruni se găsesc adesea în aceleași regiuni și pot fi distinși prin urechile mai lungi și mai rotunde ale ursului negru și prin cocoașele mari de pe umeri ale ursului grizzly.
Ursul soarelui
Urșii soarelui (Helarctos malayanus) sunt cea mai mică specie de urs și, de asemenea, ursul cel mai puțin studiat din lume. A doua cea mai rară specie de urs (după ursul panda gigantic), ursul soarelui se găsește doar în pădurile tropicale de câmpie din Asia de Sud-Est. Aceste animale evazive își iau numele de la forma de potcoavă de pe piept, despre care se crede că seamănă cu soarele care apune sau răsare, și nu există două la fel. Limbile lor lungi de 20 până la 25 de centimetri îi ajută să sifoneze mierea din stupi, ceea ce le-a ajutat să-și câștige porecla de „ursul mierii”, dar mănâncă și nevertebrate și fructe.
Datorită disponibilității hranei pe tot parcursul anului, urșii soarelui nu hibernează, construind în schimb cuiburi înalte în copaci pentru a dormi noaptea. Acești urși sunt extrem de importanți pentru ecosistemul local, ajutând la dispersarea semințelor și la menținerea sub control a populațiilor de termite. Spărgând trunchiurile copacilor în căutarea mierii, ei creează locuri de cuibărit pentru alte animale și îmbunătățesc ciclul natural al nutrienților din pădure prin săparea în sol pentru hrană.
Ursul negru asiatic
Ursul negru asiatic (Ursus thibetanus), de mărime medie și culoare închisă, este cunoscut pentru peticul alb în formă de V de pe piept și pentru urechile mari (mai mari decât ale ursului negru american). Se găsește în zonele împădurite din sudul Asiei, în special în India, Nepal și Bhutan, dar a fost semnalat și în părți din Rusia, Taiwan și Japonia. Iubește habitatele de mare altitudine, uneori de până la 3000 de metri, dar este cunoscut pentru a coborî la altitudini mai joase iarna.
Are o vedere, un auz și un miros excelente și este în principal vegetarian, deși se știe că gustă ocazional carne. Principalii prădători ai ursului negru asiatic sunt tigrii siberieni, dar sunt, de asemenea, adesea ținta oamenilor atunci când ajung pe ferme în căutarea prăzii domestice.
Ursul leneș
Urșii leneși (Melursus ursinus) se găsesc mai ales în Bangladesh, Nepal și Bhutan în zone împădurite și pajiști, deși obișnuiau să fie mai comuni în India și Sri Lanka. Au blană lungă, zburlită, neagră, o adaptare despre care se crede că indică susceptibilitatea la stresul rece, și boturi lungi care au fost comparate cu cele ale furnicarilor. Femelele cântăresc între 54 și 91 de kilograme, în timp ce masculii sunt mult mai mari, de obicei între 80 și 136 de kg.
Cu un nume precum ursul leneș, s-ar putea crede că acești urși nocturni ar fi somnoroși sau leneși, dar este chiar contrariul. Picioarele lor masive și ghearele mari în comparație cu restul corpului îi ajută pe urșii leneși să galopeze mai repede decât pot alerga majoritatea oamenilor. Numele, în schimb, provine de la primii exploratori, care au observat urșii întunecați atârnând cu capul în jos în copaci (sunt excelenți cățărători). Se crede, de asemenea, că sunt urșii dansatori originali, deoarece există înregistrări despre grupuri nomade din India care dresau urși leneși pentru a performa și a distra mulțimile de-a lungul istoriei.
Ursul cu ochelari
Singura specie de urs nativă în America de Sud, ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus) se bucură de regiunile muntoase ale Anzilor din Ecuador, Columbia, Venezuela, Peru și Bolivia și au fost observați chiar și la altitudini de 3650 de metri. Cercetătorii cred că urșii cu ochelari călătoresc între diferite tipuri de habitate pe parcursul anului în funcție de sezon, deși momentul și motivația acestor migrații rămân necunoscute. În ciuda faptului că este considerat un urs de mărime medie, este unul dintre cele mai mari mamifere din America de Sud.
De obicei de culoare neagră sau roșiatică închisă, numele de „cu ochelari” provine de la marcajele albe sau cafenii din jurul ochilor. Cu excepția ursului panda gigantic, urșii cu ochelari sunt cei mai ierbivori dintre speciile de urși. Sunt excelenți cățărători și își petrec cea mai mare parte a timpului în copaci, creând platforme sau „cuiburi” în subarboret pentru a căuta fructe și a dormi.
