Dacă vă plac misterele bune, iată unul din lumea aviară care s-ar putea să vă pună pe gânduri. Cum au devenit graurii europeni una dintre cele mai numeroase păsări cântătoare din America?
Oriunde ați locui, i-ați văzut, i-ați auzit, ați citit despre ei și, poate, chiar i-ați blestemat. Graurii europeni sunt păsări negre îndesate, cu pene acoperite de pete albe iarna, care devin negre și lucioase vara. Tind să apară aproape peste tot, adesea în număr mare și agresiv, în copacii de umbră de deasupra caselor, pe peluze, în câmpurile agricole unde devorează culturile de cereale și, chiar, în motoarele avioanelor. Pe 4 octombrie 1960, zborul 375 al Eastern Air Lines s-a ciocnit de un stol mare de grauri la decolarea de pe Aeroportul Logan din Boston, ucigând 62 din cei 72 de pasageri de la bord.
Dar cum, vă veți întreba, au ajuns peste Oceanul Atlantic în primul rând și, odată ajunși în Lumea Nouă, cum au devenit atât de numeroși?
Puteți mulțumi lui William Shakespeare și unui autoproclamat fanatic al lui Shakespeare pe nume Eugene Schieffelin.
Păsările vesele ale shakespeare
Schieffelin a fost un farmacist din New York la sfârșitul secolului al XIX-lea și, până în 1877, a devenit președintele și forța motrice a Societății Americane de Acclimatizare. Grupul a fost fondat în New York City în 1871 cu scopul de a introduce flora și fauna europeană în America de Nord. Schieffelin, conform relatărilor populare, a mers un pas mai departe. Era un admirator avid al lui Shakespeare și a decis că grupul ar trebui să introducă în America de Nord fiecare specie de pasăre menționată de Bardul din Avon în operele sale. Asta ar însemna aproximativ 60, plus/minus o specie.
„Nu este ușor să găsești o listă completă a speciilor de păsări pe care Societatea Americană de Acclimatizare a lui Schieffelin a încercat să le introducă în Statele Unite”, a declarat Joe DiCostanzo, un specialist în păsări la Muzeul American de Istorie Naturală. „Nu este clar dacă o listă cuprinzătoare a fost publicată vreodată.”
Unele specii pe care grupul lui Schieffelin se pare că le-a adus în America, a spus DiCostanzo, au fost ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), privighetoarea (Luscinia megarhynchos), sturzul cântător (Turdus philomelos), cinteza (Fringilla coelebs) și, în mod notabil, graurul european (Sturnus vulgaris). Shakespeare a menționat graurii doar o singură dată, în Henric al IV-lea, Actul 1, când Hotspur se răzvrătește împotriva regelui. Hotspur vrea să se răzbune pe conducător, așa că în scena a treia Shakespeare îl face să fantazeze cum învață un graur să-l chinuiască pe Rege rostind numele unuia dintre dușmanii înălțimii sale, Mortimer.
„Nu, voi avea un graur care va fi învățat să nu spună altceva decât Mortimer, și i-l voi da lui ca să-și țină mânia mereu în mișcare.”
Asta a fost tot impulsul de care Schieffelin a avut nevoie.
A importat 60 de grauri în New York și pe 6 martie 1890, i-a adus de la casa sa de la țară în Central Park. Se pare că alte introduceri de păsări din poeziile și piesele lui Shakespeare nu au avut succes în America. Așa că ce putea merge greșit cu eliberarea a cinci duzini de păsărele negre cu cozi scurte în mijlocul New York City într-o dimineață de primăvară descrisă ca fiind cu zăpadă și rece? Peste 125 de ani și 200 de milioane de grauri mai târziu, știm răspunsul.
Mult zgomot pentru grauri
„Graurii, sau cel puțin cei care au fost aduși, au fost, sau au devenit, destul de agresivi”, a spus Walt Koenig, un cercetător senior la Laboratorul de Ornitologie Cornell din cadrul Universității Cornell din Ithaca, New York. Ca specie, Koenig a spus că graurii sunt omnivori, ceea ce înseamnă că mănâncă cam orice – insecte, semințe și chiar ocazional pui de păsări – și sunt capabili să supraviețuiască și să prospere într-o gamă largă de habitate. Schieffelin, fără îndoială, nu și-a putut imagina că păsările pe care le-a eliberat se vor înmulți în sute de milioane și vor deveni ceea ce Koenig numește „probabil cea mai de succes specie de pasăre introdusă sau neindigenă din Statele Unite, dacă nu din lume”.
Graurii cuibăresc în cavități și au devenit foarte pricepuți la a concura pentru locurile de cuibărit cu specii de păsări native, cum ar fi sialia, care de asemenea cuibăresc în cavitățile copacilor și în alte locuri. „Există numeroase rapoarte despre ei uzurpând cuiburile speciilor native care cuibăresc în cavități, demonstrând fără ambiguitate capacitatea lor de a disloca o varietate de specii”, a adăugat Koenig, care are un sit de studiu în California și a scris o lucrare despre efectele graurilor asupra speciilor native care cuibăresc în cavități.
Ceea ce face graurii o astfel de problemă, a spus el, este că sunt cuibăritori extrem de dezordonați. „Aduc tot felul de crenguțe, puii defecă peste tot în cavități și, general, lasă cavitățile într-o stare mai proastă decât le-au găsit”, a spus el. „Asta face mai dificil pentru alte specii să reutilizeze cavitățile mai târziu. Mă gândesc la ei ca la niște ‘consumatori’ de cavități într-un mod în care alte specii nu o fac.”
„Ceea ce este mai discutabil”, a continuat el, „sunt efectele demografice ale graurilor asupra speciilor native. Ele pot provoca cu siguranță întârzierea cuibăritului la speciile native și există studii care sugerează că au avut sau au efecte negative semnificative în unele cazuri locale. Dar, dovezile că ar fi cauzat scăderi răspândite la vreo specie de pasăre nativă din America de Nord (pe baza analizelor Recensămintelor Păsărilor de Crăciun și a Studiilor Păsărilor Reproducătoare) sunt ciudat de slabe, având în vedere observațiile comportamentale.” Această ciudățenie, a spus el, este un subiect care îl interesează și pe care s-ar putea foarte bine să-l reviziteze în viitorul apropiat.
(Până atunci, aveți oricând timp să antrenați un graur pentru a irita pe cineva de care nu vă place prea mult.)
