Au trecut aproape cinci ani de când BP a deversat 776 de milioane de litri de petrol în Golful Mexic, și s-ar putea să rezolvăm în sfârșit unul dintre cele mai tulburătoare mistere ale dezastrului. Deși oamenii de știință știau de mult unde a ajuns o mare parte din petrol, câteva milioane de litri au rămas dispăruți — până acum. Două studii recente sugerează că petrolul s-a scufundat pe fundul mării, creând o pată uriașă, posibil periculoasă, pe platoul oceanic.
„Acest lucru va afecta Golful pentru anii următori”, spune oceanograful Jeff Chanton de la Universitatea de Stat din Florida, autorul principal al studiului publicat în Environmental Science & Technology. „Este probabil ca peștii să ingereze contaminanți deoarece viermii ingerează sedimentele, iar peștii mănâncă viermii. Este o cale de contaminare în rețeaua trofică.”
Dar de ce s-ar scufunda? Nu plutește de obicei petrolul pe apă? Da, spune Chanton, și o mare parte din petrolul de la deversarea BP din 2010 a plutit la început. Dar o parte din el probabil s-a prins în aglomerări de argilă și mâl, făcându-l să alunece încet pe fundul mării în timp ce oamenii de știință îl căutau în coloana de apă.
„Bacteriile din apă produc mucus atunci când sunt expuse la petrol”, spune Chanton. „Aceste aglomerări de mucus se agregă și preiau particule de argilă, deoarece râul Mississippi este în apropiere. Argila oferă balast, iar cu cât aceste particule devin mai mari, cu atât se scufundă mai repede.”
Deversarea de petrol BP din 2010 a fost de departe cea mai mare din istoria Statelor Unite și doar un sfert din ea a fost curățat la suprafață sau capturat de sistemele de retenție de la mare adâncime. Un alt sfert din petrol s-a dizolvat sau s-a evaporat în mod natural, conform unui raport guvernamental, iar aproximativ 24 la sută a fost dispersat, fie natural, fie datorită utilizării controversate a dispersanților chimici. (Acești dispersanți ar fi putut ajuta petrolul să se scufunde, spune Chanton, dar aceasta este încă o zonă de cercetare activă.) Nu este clar exact cât de mult din restul a ajuns pe fundul mării, dar noul studiu estimează că este între 6 milioane și 10 milioane de galoane (22,7 milioane – 37,9 milioane de litri).
Cercetătorii au găsit acest petrol lipsă utilizând izotopul radioactiv carbon-14 ca „trasor invers”. Petrolul nu conține carbon-14, astfel încât petele de sedimente fără acest izotop ies imediat în evidență ca fiind locuri unde s-a depus petrolul. „De multe ori veți adăuga un trasor la ceva dacă doriți să îl urmăriți prin mediu”, explică Chanton. „Aceasta este cam inversul acestui lucru.”
Un studiu publicat în PNAS a folosit metode diferite pentru a ajunge la o concluzie similară, cartografiind hidrocarburile de pe fundul mării pentru a identifica un „inel de cadă” de petrol care se întinde pe 31.000 de kilometri pătrați (aproximativ 12.000 de mile pătrate) în jurul puțului de petrol Macondo. Chanton spune că nu ar folosi aceeași descriere, dar cercetarea sa a găsit cantități comparabile de petrol pe o suprafață de 23.800 de kilometri pătrați (aproximativ 9.200 de mile pătrate). Ambele studii se bazează pe cercetări anterioare care sugerau că cel puțin o parte din petrol s-a scufundat în cele din urmă pe fundul mării.
„Nu știu cât de bună este analogia cu inelul de cadă. Este mai degrabă un strat”, spune el. „Este totul într-un strat de 1 centimetru, deci este limitat la centimetrul superior al sedimentului. Este relativ superficial acum. Dar, în timp, mai multe sedimente vor continua să se acumuleze și să-l îngroape mai adânc.”
Scurgerile naturale de petrol sunt comune în Golful Mexic, oferind o sursă de energie pentru mici populații de bacterii care au evoluat pentru a se hrăni cu petrol. Acești microbi au jucat inițial un rol cheie în curățarea deversării, devorând aproximativ 200.000 de tone metrice de petrol până în septembrie 2010. Dar acum că tot acest petrol s-a scufundat pe fundul mării, nivelurile mai scăzute de oxigen din oceanul adânc ar putea ajuta la conservarea petrolului, spune Chanton, prin împiedicarea capacității bacteriilor de a-l consuma. Aceasta înseamnă că acest petrol ar putea reprezenta un pericol de neșters pentru viața marină locală, trecând de la viermi, pești și alte organisme de pe fundul mării mai sus în rețeaua trofică.
„Sedimentele ar putea servi ca stocare pe termen lung pentru hidrocarburi pentru perioade de timp încă necunoscute”, scriu cercetătorii în noul studiu, publicat pe 20 ianuarie în revista Environmental Science & Technology. „Cu această stocare, există potențialul de re-schimb cu coloana de apă datorită proceselor chimice sau fizice care au loc în sedimentele de suprafață.”
Următorul pas este să se determine cât timp ar putea persista aceste sedimente uleioase. Chanton studiază acum locul deversării de petrol Ixtoc I, care a eliberat aproximativ 477 de milioane de litri de petrol (aproximativ 126 de milioane de galoane) în Golful Campeche din Mexic în 1979. „Vreau să văd cât de mult din acest material a rămas ani mai târziu”, spune el. „Asta facem la Ixtoc.”
Noul studiu a fost finanțat cu bani alocați de BP pentru cercetarea deversării din 2010, dar compania a criticat metodele sale ca fiind „defectuoase”, menționând că studiul nu poate dovedi definitiv că petrolul a provenit din puțul său Macondo. BP a cheltuit deja miliarde de dolari pe amenzi, costuri de curățare și alte cheltuieli legate de deversare și se confruntă în continuare cu miliarde în plus într-un proces în desfășurare privind încălcările Legii privind Apa Curată (Clean Water Act).
Deși oamenii de știință încă încearcă să identifice chimic sursa acestui petrol, Chanton spune că nu are nicio îndoială că a provenit din deversarea BP din 2010. Nu numai că el și colegii săi au evitat zonele cu scurgeri cunoscute de petrol, dar amprenta de carbon-14 a petrolului pe care l-au găsit nu corespunde scurgerilor naturale. Pe lângă aceasta, forma și amplasarea acestui petrol seamănă cu pană uriașă de petrol care a dispărut misterios în 2010.
„Zonele în care am văzut cel mai mult petrol, acelea aveau doar 1 centimetru de epuizare a radiocarbonului”, spune Chanton. „Scurgerile naturale nu arată deloc așa – într-o scurgere naturală, radiocarbonul este epuizat pe toată adâncimea. Deci este un strat de sedimente epuizate de radiocarbon peste sedimente care conțin mai mult radiocarbon. Și este o amprentă care arată ca pana pe fundul mării. Dacă cuplați asta cu observațiile de la momentul respectiv despre această pană subacvatică, cred că este destul de clar.”
Totuși, în ciuda moștenirii persistente a deversării, aceasta nu a declanșat o schimbare radicală la Washington. Congresul nu a adoptat nicio nouă lege pentru a aborda siguranța forajului offshore din 2010, iar luna trecută administrația Obama a propus permiterea platformelor petroliere în părți din oceanele Atlantic și Arctic. Aceste planuri sunt departe de a fi finalizate, dar criticii spun că sugerează că lecțiile cheie din 2010 rămân neînvățate cinci ani mai târziu.
„Aceasta ne duce exact în direcția greșită”, a declarat directorul Natural Resources Defense Council, Peter Lehner, într-un comunicat recent despre propunere. „Ar expune Coasta de Est, o mare parte din Atlantic și cea mai mare parte a Arcticii la pericolele forajului offshore. Ignoră lecțiile dezastrului BP, pericolele crescânde ale schimbărilor climatice și promisiunea unui viitor cu energie curată.”
