„Vreau să acționați de parcă v-ar arde casa. Pentru că așa este”,
Când Greta Thunberg s-a adresat liderilor la Forumul Economic Mondial, le-a explicat că timpul le era pe terminate. Și avea dreptate. Fie că este vorba despre amenințarea tot mai mare a incendiilor de vegetație provocate de schimbările climatice, lista tot mai lungă a speciilor dispărute și pe cale de dispariție, sau creșterea rapidă a nivelului mării, este clar că fereastra noastră de oportunitate se închide.
Trebuie să acționăm, și trebuie să acționăm acum. De aceea The Guardian și-a actualizat ghidul editorial pentru a se referi la „criza climatică”, mai degrabă decât la mult mai blândul „schimbări climatice”. (PlanetaNoastra a făcut la fel.)
Există, totuși, o tensiune inerentă metaforei casei în flăcări folosită de Thunberg. Asta deoarece, deși este adevărat că criza este la fel de urgentă ca o casă în flăcări, este, de asemenea, adevărat să spunem că ne vom confrunta cu ea pentru foarte, foarte mult timp. (Ceea ce James Howard Kunstler a denumit „Urgența Lungă.”) Și în timp ce pentru indivizi, o casă care arde reprezintă o amenințare minut de minut la viață și mijloace de trai, criza climatică se va desfășura pentru noi pe parcursul deceniilor, chiar secole, și va trebui abordată chiar în timp ce ne continuăm viețile de zi cu zi.
Recunosc, chiar eu am fost dureros de lent în a înțelege semnificația acestui element specific al provocării. Fiind alertat cu privire la amenințarea schimbărilor climatice ca adolescent în anii ’90, am fost cuprins atât de o frică profundă față de magnitudinea problemei, cât și de o anumită detașare că m-ar afecta vreodată în moduri reale sau semnificative. Acum, la patruzeci de ani, nu mai pot păstra acea detașare – pe măsură ce schimbările au devenit evidente în locuri pe care le cunosc și le iubesc.
Gheața de pe mare în portul Helsinki, de exemplu, era atât de omniprezentă în timpul vizitelor mele din copilărie în Finlanda natală a mamei mele, încât rămâneam cu gura căscată la drumurile temporare care erau arate peste ocean. Acum tinde să fie o priveliște rară. Hebden Bridge, un oraș din Nordul Angliei pe care am încercat să-l ajut să-l protejez plantând copaci în anii ’90, continuă să fie lovit de inundații tot mai grave astăzi. Și plajele din Carolina de Nord pe care le vizităm majoritatea verilor arătând tot mai fragile pe măsură ce creșterea nivelului mării continuă. Totuși, chiar și în timp ce recunosc profunzimea acestor schimbări, sunt, de asemenea, confruntat cu faptul că acestea sunt în mare măsură în afara controlului meu individual. Chiar dacă aș înceta să ard combustibili fosili mâine, lumea merge tot înainte.
Acțiune de urgență versus reziliență
Dan Ariely, profesor de economie comportamentală la Universitatea Duke, și-a petrecut cariera explorând de ce oamenii fac ceea ce fac. În cartea sa „Hacking Human Nature for Good”, Ariely și co-autorii săi au încercat să explice de ce încurajarea comportamentelor prietenoase cu clima poate fi atât de greu de „vândut”. Printre multele motive identificate, există unul care este direct legat de provocarea temporalității: Oamenii nu sunt prea buni la gratificația întârziată.
În esență, avem tendința de a subestima beneficiile dacă acestea sunt livrate departe în viitor. Așadar, chiar dacă recunoaștem că a mânca mai puțină carne de vită – dacă ar fi adoptat în masă – ar însemna un climat mai locuibil în viitor, cântărim asta împotriva dorinței noastre imediate pentru o cină cu friptură. Și în timp ce noi, susținătorii climei, putem încerca să ne convingem semenii de consecințele acțiunilor noastre, educația singură este puțin probabil să le schimbe comportamentele. Așa cum scrie Ariely în „Hacking Human Nature for Good”:
Am pus această întrebare prietenilor pe Twitter la începutul acestei săptămâni, întrebând dacă cineva a găsit o terminologie adecvată pentru a descrie această tensiune exasperantă. „Disonanță cognitivă”, „disonanță narativă”, „latență” și „asimetrie temporală” au fost toți termeni oferiți de oameni. Și toți au un element de adevăr în ei. În linii mari, însă, cred că marea varietate de termeni indică o perspectivă deosebit de relevantă: Modul în care gândim despre criza climatică probabil trebuie să se schimbe în funcție de partea specifică a problemei pe care încercăm să o rezolvăm.
Dacă vorbim despre decizii mari, de impact, care vor reverbara pentru multe decenii de acum încolo – în special deciziile persoanelor puternice sau influente – atunci probabil că trebuie să trateze criza ca pe o urgență. Dar dacă vorbim despre deciziile noastre de zi cu zi, atunci s-ar putea să vrem să ne gândim puțin altfel. Înapoi pe Twitter, Michael Collins mi-a amintit o alternativă de încadrare a analogiei cu casa în flăcări:
Greta Thunberg a folosit analogia potrivită când s-a adresat liderilor din Davos. Pentru ei, casa chiar este în flăcări și avem nevoie ca ei să o trateze ca pe urgența care este. Cu toate acestea, pentru noi ceilalți, criza este mai mult o ardere lentă. Tot trebuie să curăț bucătăria. Tot trebuie să duc copiii la școala online. Și tot trebuie să termin acel thriller Nordic întunecat și melancolic de pe Netflix care mă ține cu sufletul la gură. Este greu să menții un sentiment de urgență în fiecare moment. La fel cum o persoană care trăiește cu diabet trebuie să se pregătească pentru un efort de lungă durată, și noi trebuie să găsim strategii care să susțină schimbarea pe parcursul deceniilor necesare. Și, spre deosebire de diabet, trebuie să îi aducem și pe alții alături de noi.
Va trebui să echilibrăm apelurile justificate la urgență cu un apel la fel de puternic la reziliență. Va trebui să găsim noi modalități de a face criza să se simtă reală și imediată în momentele specifice în care se iau decizii importante. Și va trebui să ne proiectăm lumea într-un mod care să facă ca a face lucrul corect să fie implicit, astfel încât să ne putem, de asemenea, îndepărta de criză și să ne gândim la altceva din când în când.
