Sunt orci în pericol? Statutul de conservare și amenințările

Orca, cunoscută și sub numele de balenă ucigașă, este cea mai mare și, probabil, cea mai recunoscută specie din familia Delphinidae. Aceste creaturi sunt foarte inteligente—atât de inteligente, de fapt, încât au fost chiar observate învățând să comunice precum alte specii de delfini.

În ciuda cât de emblematice sunt aceste mamifere masive, orcile sunt incredibil de dificil de studiat în sălbăticie. Ele sunt clasificate ca „Date Insuficiente” de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), ceea ce înseamnă că nu există suficiente informații despre populație sau distribuție pentru a face o evaluare precisă a statutului lor de conservare. (Singura excepție este cazul unei mici subpopulații de orci care trăiește în Strâmtoarea Gibraltar; ele sunt listate ca „Critic Periclitate” de către IUCN.)

Aici, explorăm dacă orcile sunt periclitate și amenințările cu care se confruntă.

Protecția orcilor

Ca mamifere marine, toate orcile sunt protejate în baza Legii privind Protecția Mamiferelor Marine (MMPA). Deși toate orcile sunt considerate în general ca aparținând unei singure specii, există mai multe populații (sau „ecotipuri”) cu preferințe de pradă, dialecte și comportamente independente care diferă în dimensiune și aspect. Nu se știe ca ecotipurile să se încrucișeze sau chiar să interacționeze între ele, deși adesea împart habitate suprapuse.

Există două populații distincte protejate în baza legii federale: populația rezidentă de sud care se întinde din centrul Californiei până în Asia de Sud-Est (considerată periclitată de către Legea Speciilor Periclitate) și subgrupul Tranzitoriu AT1 din nord-estul Pacificului (considerat epuizat de către MMPA).

Conform Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice (NOAA), populația tranzitorie AT1 s-a redus la doar șapte indivizi, în timp ce populația rezidentă de sud numără aproximativ 76. Estimările plasează populația mondială de orci la aproximativ 50.000 de indivizi rămași în sălbăticie, pe baza studiilor din 2006.

Populația rezidentă de sud

Populația rezidentă de sud de balene ucigașe a fost propusă pentru prima dată ca o adăugare la Legea Speciilor Periclitate în 2001, după ce Centrul pentru Diversitate Biologică a solicitat guvernului federal să efectueze o revizuire a ecotipului. Istoric, populația a pierdut un număr estimat de 69 de animale prin capturare în viu pentru utilizare în parcurile marine între anii 1960 și 1974. Acest lucru a redus numărul de la aproximativ 140 de indivizi la 71.

Inițial, echipa de revizuire biologică a determinat că balenele ucigașe rezidente de sud justifică statutul de „amenințate”, dar ulterior l-a schimbat la „periclitate” în urma unui proces de revizuire inter pares în 2015. Ultima determinare a dimensiunii populației a avut loc în 2017, când biologii au documentat un total de 76 de indivizi.

Amenințări

În evaluarea din 2013, IUCN a estimat că combinația dintre epuizarea prăzii și poluarea oceanică ar putea duce la o reducere de 30% a populațiilor de orci în următoarele trei generații. În așteptarea mai multor cercetări științifice, aceste grupuri ar putea fi desemnate ca specii individuale în viitor.

Deși poluarea chimică și epuizarea prăzii reprezintă cele mai mari amenințări pentru orci, alți factori, precum poluarea fonică, capturarea și vânătoarea, contribuie, de asemenea, la menținerea populațiilor la un nivel scăzut.

Poluarea chimică

Contaminanții care intră în ocean de la stațiile de epurare, canalizări sau scurgerile de pesticide afectează orcile în mai multe moduri. După ce intră în mediu, aceste substanțe chimice pot dăuna direct sistemelor imunitare și reproductive ale orcilor, dar și pot contamina sursele lor de pradă. Având în vedere cât de mult trăiesc orcile (de la 30 la 90 de ani în sălbăticie), poluarea chimică poate afecta aceste animale decenii la rând.

De exemplu, deversarea de petrol Exxon Valdez din 1989 este încă legată de pierderi substanțiale de orci până în prezent. Un studiu din Marine Ecology Progress Series a constatat că balenele ucigașe din Prince William Sound, Alaska (epicentrul deversării), nu își reveniseră nici după 16 ani. Un grup a pierdut 33 de indivizi în acea perioadă, iar populația altuia a scăzut cu 41%.

Nivelurile de bifenili policlorurați (PCB), sau substanțe chimice din deșeurile industriale, continuă să amenințe viabilitatea pe termen lung a peste jumătate din populațiile de orci din lume. Deși PCB-urile au fost interzise în 1979, substanțele chimice dăunătoare sunt găsite continuu prezente în apa oceanului și în probele de țesut de la orci.

Și mai grav, mamele balene ucigașe contaminate cu PCB pot transfera contaminanții puilor lor, ceea ce este detrimental pentru dezvoltarea lor și îi expune unui risc mai mare de defecte de sănătate. Populațiile de orci rezidente de sud și tranzitorii au unele dintre cele mai înalte niveluri de PCB dintre toți cetaceii.

Poluarea fonică

Balenele ucigașe folosesc sunetul pentru a comunica, a călători și a se hrăni. Zgomotul de la navele oceanice poate întrerupe aceste abilități sau le poate forța să emită sunete mai puternice, ceea ce le face să consume mai multă energie. Bărci de observare a balenelor pot perturba căutarea hranei și odihna dacă se apropie prea mult, în timp ce bărcile cu mișcare rapidă prezintă riscul de coliziuni cu nave.

Un studiu asupra balenelor ucigașe libere de pe coasta Puget Sound a constatat că orcile își măresc amplitudinea sunetelor cu 1 decibel pentru fiecare creștere de 1 decibel a zgomotului de fond provenit de la navele motorizate. Această ajustare vocală a fost legată de creșterea nivelului de stres și de scăderea comunicării între ceilalți membri ai grupului.

Scăderea populațiilor de pradă

Ca prădători de vârf în lanțurile trofice, pescuitul excesiv și pierderea habitatului pot cauza scăderi serioase ale cantității de hrană disponibilă pentru orci. Mai mult, multe populații de balene ucigașe au diete extrem de specializate, precum balena ucigașă rezidentă de sud, care se hrănește în principal cu somon Chinook periclitat. Impactul resurselor de hrană epuizate nu se limitează la înfometare; de exemplu, probabilitatea de fătare la femelele rezidente de sud este cu 50% mai mică atunci când somonul este puțin abundent.

Similar, orcile care își au casa în Strâmtoarea Gibraltar se hrănesc cu ton roșu (bluefin tuna) periclitat, urmărind tiparele lor de migrație și chiar interacționând cu pescăriile cu linii de fund pentru a găsi hrană. La fel ca somonul Chinook, tonul roșu are o valoare comercială ridicată pentru pescării.

Capturarea și vânătoarea

Capturarea balenelor ucigașe pentru expunerea în acvarii sau parcuri marine nu mai este legală în Statele Unite, dar încă are loc în alte părți ale lumii. Conform IUCN, au fost cel puțin 65 de orci capturate vii între Columbia Britanică și Washington între 1962 și 1977 și 59 capturate în largul Islandei între 1976 și 1988.

IUCN a estimat că din cele 21 de balene ucigașe capturate în Marea Okhotsk între 2012 și 2016, cel puțin 13 au fost exportate către parcuri marine sau acvarii chinezești. Balenele ucigașe sunt, de asemenea, vânate deliberat, uneori de pescari care le consideră concurență pentru pescuit, și chiar pentru hrană. De la sfârșitul anilor 1930 până în 1981, vânătorii de balene din Japonia au ucis în medie 43 de orci pe an, în timp ce vânătorii de balene norvegieni au ucis în medie 56.

Etica privind orcile captive a atras multă atenție în ultimii ani, iar chiar recent, în 2020, Journal of Veterinary Behaviour a explorat efectele nocive. Studiul a urmărit un orcă mascul adult născut în sălbăticie continuu timp de 24 de ore pe zi, timp de șapte zile consecutive, la Seaworld Florida, observând că acesta a petrecut în medie peste 69% (16,7 ore) din zi inactiv. Prin comparație, orcile în sălbăticie își petrec peste 99% din viață în mișcare.

Orcile născute în captivitate care sunt separate devreme de mamele lor au prezentat structuri sociale disfuncționale, precum consangvinizarea și defecte reproductive. Orcile din facilitățile Loro Parque din Spania au fătat pui la vârste mult mai tinere decât ar fi făcut-o în sălbăticie, sub opt ani, comparativ cu media de 11 până la 17 ani. O femelă a rămas gestantă din nou la doar patru luni după ce a fătat, în timp ce 90% dintre femelele din sălbăticie au pui doar o dată la trei până la șapte ani.

Eforturi de conservare

Datorită duratei lor de viață lungi, arealului extins, poziției în lanțul trofic și susceptibilității la poluare, oamenii de știință consideră orcile ca fiind specii indicator care reprezintă sănătatea ecosistemelor oceanice în ansamblu.

Așa cum indică desemnarea orcii ca „Date Insuficiente” de către IUCN, cercetarea suplimentară asupra biologiei și comportamentului orcilor este imperativă pentru a înțelege mai bine acești giganți. NOAA lucrează în prezent la proiecte care implică marcarea prin satelit, urmărirea, prelevarea de probe biologice și măsurarea poluanților, printre altele. Este, de asemenea, important să se înțeleagă și să se identifice care populații de somon sau ton se suprapun cu orcile pentru a direcționa eforturile de conservare în consecință.

Conservarea orcilor ar trebui să pună accentul pe protecția speciei în sine, dar și pe conservarea prăzii și habitatelor sale. NOAA realizează acest lucru prin desemnarea habitatelor critice pentru populațiile vulnerabile, crearea de legi care protejează orcile de hărțuirea din partea observatorilor de balene și de coliziunile cu navele, implementarea programelor de recuperare a somonului și tonului, prevenirea deversărilor de petrol și îmbunătățirea răspunsului la poluarea oceanică.