Parcurile naționale ale Americii oferă mult mai mult decât înțepături de insecte, apariții de urși și apusuri de soare frumoase.
Multe unități ale Serviciului Parcurilor Naționale găzduiesc fenomene stranii, inexplicabile și aparent de pe altă lume. Un sunet ciudat, aproape ca un șoptit, care provine din cer deasupra Lacului Yellowstone; enigmaticele pietre navigatoare din Parcul Național Death Valley; un humanoid masiv, păros, de proveniență necunoscută, care pândește adânc în Parcul Național Olympic.
Înființat în 1902 ca al cincilea parc național al Americii (doar parcurile naționale Yellowstone, Sequoia, Yosemite și Mount Rainier sunt mai vechi), Parcul Național Crater Lake din Oregon a fost, desigur, de mult timp subiectul rapoartelor despre întâmplări ciudate și bizare.
Lacul Crater este un bazin vulcanic plin cu apă format acum aproape 8.000 de ani în timpul erupției și a prăbușirii ulterioare a Muntelui Mazama. Este cel mai adânc lac din Statele Unite, având o adâncime uimitoare de 594 de metri, și este învăluit în mister, legende și folclor nativ american. Pentru poporul Klamath, apele de un albastru orbitor ale Lacului Crater sunt sacre – și, de asemenea, adăpostesc un rău străvechi.
Pe lângă aparițiile de Sasquatch și OZN-uri, un număr mic de dispariții neexplicate, un număr mare de accidente tragice și sinucideri, precum și rapoarte ocazionale despre focuri de tabără fantomatice care ard pe Insula Wizard, Lacul Crater este, de asemenea, casa unui ciot de copac magic.
Numit Bătrânul Lacului, ciotul de brad Tsuga în cauză – mai degrabă un trunchi, de fapt, având o lungime de peste 9,1 metri – i-a lăsat pe vizitatorii parcului perplecși de zeci de ani.
Un ciot care uimește
Vedeți, spre deosebire de un trunchi obișnuit care ar putea pluti liniștit pe suprafața lacului pe o parte, Bătrânul Lacului plutește complet vertical. Așa este, un trunchi care se balansează în poziție verticală, cu capul său sfărâmat și albit de soare, având aproximativ 1,4 metri înălțime și 0,6 metri în diametru, ieșind deasupra suprafeței lacului ultra-cristalin. Ai crede că Bătrânul Lacului este de fapt vârful unui copac încă în picioare — până când îți amintești că lacul are mii de metri adâncime și că copacii înrădăcinați nu-și schimbă locația în funcție de direcția vântului.
Și Bătrânul Lacului nu doar plutește — se mișcă rapid. Capabil să parcurgă aproape 6,4 kilometri într-o zi și suficient de plutitor pentru a susține greutatea unui om stând pe el, ai crede că există un motor acolo jos care îl propulsează. Și în deceniile în care Bătrânul Lacului a fost observat, nu a plutit niciodată complet spre țărm.
Așa cum a raportat fostul naturalist al parcului, John E. Doerr Jr., într-un raport din septembrie 1938 intitulat „Curenții de vânt din Lacul Crater, așa cum sunt dezvăluiți de Bătrânul Lacului”, „cea mai timpurie dată exactă a existenței [ciotului]” a fost în 1929. Cam în această perioadă, ciotul nomad de brad Tsuga a primit o denumire adecvată și a devenit o curiozitate obligatorie pentru vizitatorii parcului.
Cu toate acestea, geologul angajat de guvern, Joseph S. Diller, a devenit fascinat/perplex de trunchi cu câțiva ani înainte de „descoperirea” sa oficială. El menționează obiectul plutitor misterios în studiul său geologic de referință despre lac, publicat în 1902, în același an în care a fost înființat Parcul Național Crater Lake. Observațiile din 1902 ale lui Diller, care a fost trimis la Lacul Crater la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a studia formațiunile stâncoase (nu trunchiuri ciudate), sunt considerate pe scară largă a fi prima consemnare scrisă a ciotului de atunci fără nume.
Un trunchi bun nu poate fi ținut la fund
De la 1 iulie până la 1 octombrie 1938, locația Bătrânului Lacului a fost urmărită de Doerr și de pădurarul Wayne Kartchner aproape zilnic, la cererea unei anchete federale. Optzeci și patru de înregistrări diferite de locație în jurul lacului au fost documentate în perioada de trei luni.
Observând că Bătrânul Lacului — uneori „confundat cu o barcă, și ocazional cu un pelican alb” — a călătorit „extensiv, și uneori cu o rapiditate surprinzătoare” în perioada de observație, Doerr a estimat că totalul călătoriilor trunchiului a fost de minim 99,9 kilometri în jurul lacului.
A observat Doerr:
Evident, Bătrânul Lacului se mișcă mult. Dar asta încă nu rezolvă misterul modului în care reușește să sfideze legile fizicii – vizitatorii parcului neștiind de reputația sa, ar putea fi duși să creadă că halucinează și/sau că au stat prea mult la soare – plutind într-o poziție verticală.
Conform teoriei lui Doerr, Bătrânul Lacului a intrat inițial în apă acum sute de ani, în timpul unei alunecări masive de teren. La acea vreme, ciotul poseda un sistem radicular complex încorporat cu numeroase pietre grele. Greutatea acestor pietre a stabilizat baza trunchiului și a făcut ca acesta să plutească vertical.
Se va retrage vreodată acest bătrân?
Mister rezolvat?
Nu chiar. Deși evaluarea lui Doerr ar fi putut fi exactă la sfârșitul anilor 1930, pietrele care susțineau flotabilitatea Bătrânului Lacului au căzut de mult timp pe fundul lacului, iar sistemul radicular s-a descompus. În circumstanțe normale, acest lucru ar face ca și trunchiul să se scufunde în cele din urmă. Totuși, cumva, acest Bătrân continuă să plutească vertical.
Explică John Salinas într-un volum din 1996 al „Notelor despre natură din Lacul Crater”:
Așadar, iată-l. Deși nu mai este îngreunat de pietre, baza Bătrânului Lacului este atât de îmbibată cu apă încât ciotul rămâne orientat vertical, cu vârful său rămânând excepțional de bine conservat datorită apelor pure, nepoluate, ale Lacului Crater.
Lăsând deoparte structura rădăcinilor și pietrele, este încă distractiv să-ți imaginezi că altceva este la mijloc – o forță nevăzută sau o entitate supranaturală. Poate că spiritul șef malefic al lacului, Llao, este responsabil.
Și, de fapt, un incident apocrif care a avut loc la sfârșitul anilor 1980 sugerează că Bătrânul Lacului ar putea fi capabil de mult mai mult decât să plutească doar vertical.
În timpul unei expediții submarine din 1988 în Lacul Crater, oamenii de știință au optat să imobilizeze Bătrânul Lacului și să-l ancoreze lângă țărmul estic al Insulei Wizard, deoarece ciotul ar fi putut reprezenta un pericol pentru navigație. Coincidență sau nu, Insula Wizard este partea lacului cel mai puternic asociată cu Llao, zeul Lumii de Jos.
Odată ce Bătrânul Lacului a fost legat, vremea s-a înrăutățit imediat, o furtună mare și amenințătoare s-a abătut. Acest lucru i-a făcut pe oamenii de știință să se agite, așa că au desprins trunchiul și i-au permis să plutească liber. Și, dintr-odată, vânturile s-au potolit, norii s-au risipit și cerul de deasupra celui mai izbitor de frumos lac al Americii a fost din nou senin.
Schiță din 1938 a Bătrânului Lacului: Wikimedia Commons/Domeniu public
Fotografie cu un pădurar stând pe Bătrânul Lacului: Wikimedia Commons/Domeniu public
Fotografie a Bătrânului Lacului la apus: NPS
