Am mers cu bicicleta la locul meu de muncă actual o dată și am scris despre experiență în cartea mea, „We’re All Climate Hypocrites Now.” După ce am parcurs aproximativ unsprezece kilometri relativ lipsiți de evenimente pe o pistă verde fără mașini, am fost forțat să-mi termin călătoria pe drumuri aglomerate, cu șase benzi, unde rareori se vedea o pistă de biciclete, darămite o pistă protejată, la orizont.
Alertă spoiler: Am ajuns până la urmă la destinație. Totuși, chiar și la sosire, fiecare semnal pe care l-am primit îmi spunea că încercarea a fost o idee uluitor de proastă. Iată cum am descris-o în carte:
Mă gândesc mult la această experiență, mai ales când dau peste discursuri pro-biciclete sau anti-mașini pe canalele mele de social media. Pe de o parte, văd activiști și susținători care subliniază pe bună dreptate starea teribilă și prea adesea starea fatală a drumurilor noastre. Fie că este vorba de lipsa pistelor protejate pentru biciclete sau de parcări prost concepute, de configurații rutiere centrate pe mașini sau de aplicarea inconsecventă a limitelor de viteză (inadecvate), nu ducem lipsă de pericole foarte reale și extrem de periculoase care trebuie semnalate. La urma urmei, acestea sunt provocări structurale care aproape garantează că mersul pe bicicletă rămâne o distracție minoritară pentru cei curajoși.
Niciun argument aici.
Totuși, văd și susținători ai bicicletelor – și nu voi numi pe nimeni în mod specific, deoarece critica lor vine dintr-un loc de frustrare și intenții bune – care îi critică pe cei din jurul lor pentru că nu merg cu bicicleta sau pe jos, sau pentru că aleg să meargă cu mașina în schimb. Uneori este pur și simplu o remarcă sarcastică, și nu în totalitate nemotivată, precum „Nu ești blocat în trafic, TU EȘTI trafic”. Dar uneori este un atac mai înțepător la adresa părinților „leneși” în coada de lăsare a copiilor la școală sau a șoferilor „lacomi” care aleg un SUV. Am văzut chiar un tweet care sugera că ar trebui să fie ilegal să-ți duci copiii la școală cu mașina.
Totuși, iată care e treaba: dacă vom sublinia starea periculoasă a drumurilor noastre și lipsa regretabilă a voinței politice de a investi în alternative, atunci poate ar trebui să recunoaștem că nu este tocmai ilogic pentru unii dintre noi să alegem să conducem. Având în vedere o cursă a înarmărilor impulsionată de producători către mașini din ce în ce mai mari, există chiar o explicație destul de rezonabilă pentru care oamenii, și în special părinții copiilor mici, aleg un vehicul supradimensionat cu avantaje reale sau percepute în ceea ce privește protecția la impact. (Desigur, nimic din toate acestea nu se aplică șoferilor periculoși, nepoliticoși sau beți – care merită tot disprețul pe care îl putem aduna.)
Ca de obicei, nu spun că responsabilitatea personală nu contează. Cu cât mai mulți dintre noi aleg să nu aibă mașină (car-free), să o folosească mai puțin (car-light) sau pur și simplu să conducă o mașină mai mică, electrică (și de preferință second-hand), cu atât mai bine. Dar într-o lume cu atenție limitată și alegeri imperfecte, ar fi mult mai bine să-i celebrăm pe cei care nu conduc ca eroi, decât să-i dojenim pe cei care conduc, deoarece alegerile mai bune le-au fost făcute prohibitiv de dificile. Fie că este vorba de orașe care oferă stimulente pentru renunțarea la mașină, primari care investesc în infrastructura pentru biciclete și promovarea ciclismului, sau companii care adoptă biciclete cargo pentru livrările urbane, există multe locuri unde se poate începe aplicarea presiunii pentru orașe mai prietenoase cu bicicletele, unde opțiunea rațională devine cea implicită.
În cele din urmă, însă, cred că am putea învăța ceva din cartea Amsterdamului dinainte de a deveni un paradis al bicicletelor, unde un grup divers de cetățeni – inclusiv șoferi – s-au unit pentru a cere schimbarea. Sigur, unii dintre ei erau anarhiști și agitatori anti-mașini. Dar li s-au alăturat conservatori de patrimoniu, proprietari de afaceri și familii preocupate de siguranța rutieră.
Și sigur, odată ce ai un oraș precum Copenhaga modernă sau Amsterdam unde mersul pe bicicletă este ușor, sigur și accesibil, ar putea fi loc pentru a-i blama pe cei care refuză să-și abandoneze tancurile, chiar dacă ar putea. Până în acea zi, însă, mi-aș dori ca toți să devenim mai buni la a gândi tactic și strategic despre unde ne petrecem timpul și energia.
Alternativ, am putea continua să ne certăm și să vedem unde ne duce asta.
