Ne aflăm în mijlocul celei de-a șasea mari extincții, cu ascensiunea oamenilor aflați în spatele creșterii fără precedent a ratei de pierdere a speciilor. Unele dintre aceste specii dispărute sunt pierdute pentru totdeauna, în timp ce altele fac parte din proiecte de „de-extincție”. Fiecare dintre ele merită să fie cunoscută și amintită.
Thylacine
Cel mai mare marsupial carnivor din timpurile moderne (cu o înălțime de aproximativ 0,6 metri și o lungime de 1,8 metri, inclusiv coada), thylacinul a trăit odată pe continentul australian și în Noua Guinee. La momentul colonizării europene, era deja aproape dispărut din cauza activității umane. În Tasmania (care a oferit tigrului denumirile mai comune de tigru tasmanian sau lup tasmanian), a continuat să trăiască, ultimul animal confirmat ucis în sălbăticie fiind în 1930.
Ultimul thylacine în captivitate, ilustrat mai sus, a murit în 1936. Pe parcursul anilor 1960, oamenii au bănuit că thylacinul ar fi putut supraviețui în mici zone izolate, declarația finală de extincție neavând loc decât în anii 1980. Rapoarte ocazionale despre observări de thylacine în toată Australia continuă să apară, deși niciunul nu a fost confirmat.
Quagga
Un singur quagga a fost vreodată fotografiat, o femelă la Grădina Zoologică din Londra în 1870. În sălbăticie, quagga se găsea în număr mare în Africa de Sud. Cu toate acestea, quagga a fost vânat până la extincție pentru carne, piei și pentru a conserva hrana pentru animalele domestice. Ultimul quagga sălbatic a fost împușcat și ucis în anii 1870, iar ultimul ținut în captivitate a murit în august 1883.
Un proiect de „de-extincție” inițiat de organizația The Quagga Project în 1987 a dus la examinarea ADN-ului quagga, devenind astfel primul animal dispărut al cărui ADN a fost studiat. Ca rezultat al acestei cercetări, s-a stabilit că quagga este o subspecie a zebrei de câmpie, nu o specie complet separată, așa cum se credea anterior. Primul pui din eforturile de reînmulțire ale The Quagga Project s-a născut în 1988, iar grupul se așteaptă ca generațiile viitoare obținute prin selecție să semene îndeaproape cu quagga în ceea ce privește culoarea, dungile și modelul blănii.
Tarpan
Tarpanul, sau calul sălbatic eurasiatic, a trăit în sălbăticie până cândva între 1875 și 1890, ultimul exemplar sălbatic fiind ucis în timpul unei încercări de capturare. Ultimul tarpan în captivitate a murit în 1918. Tarpanul avea o înălțime puțin sub 1,5 metri la umăr, cu o coamă groasă, un corp de culoare gri-brun cu picioare întunecate, cu dungi dorsale și pe umeri. Există o dezbatere dacă fotografia de mai sus este un tarpan autentic, dar se susține că imaginea, din 1884, este singura fotografie a unui tarpan viu.
S-au făcut încercări de a readuce tarpanul din extincție, dar deși caii konik rezultați seamănă fizic cu tarpanul, aceștia nu sunt considerați a fi o potrivire genetică.
Țestoasa gigantică din seychelles
Există o oarecare controversă dacă țestoasa gigantică din Seychelles este complet dispărută sau dispărută doar din sălbăticie. În secolul al XIX-lea, țestoasa gigantică din Seychelles, la fel ca specii similare de țestoase de pe alte insule din Oceanul Indian, a fost vânată până la extincție. Înainte de a fi exterminată în sălbăticie prin anii 1840, trăia doar pe marginile mlaștinilor și pârâurilor, hrănindu-se cu vegetație.
Un studiu din 2011 a indicat o populație în captivitate de 28 de țestoase adulte, precum și opt adulți și 40 de juvenili introduși pe Insula Cousine, care ar putea fi, de fapt, țestoase gigantice din Seychelles. O țestoasă din Seychelles de pe Insula Saint Helena, pe nume Jonathan, a intrat recent în Cartea Recordurilor Guinness ca cel mai bătrân mamifer terestru viu din lume – la vârsta de 187 de ani.
Leul de barbares
Găsit anterior din Maroc până în Egipt, leul de Barbares (cunoscut și sub denumirea de leu Atlas sau leu Nubian) a fost cea mai mare și mai grea dintre subspeciile de leu. Această creatură maiestoasă a fost cel mai probabil folosită în lupte de gladiatori în epoca romană. Spre deosebire de alți lei, din cauza lipsei de hrană în habitatul său, leul de Barbares nu trăia în haite.
Ultimul leu de Barbares sălbatic a fost împușcat și ucis în Munții Atlas din Maroc în 1942. Cu toate acestea, rămân întrebări dacă unii lei ținuți în captivitate la grădini zoologice sau în circuri ar putea fi descendenți ai leului de Barbares și cum să-i protejăm cel mai bine.
Tigrul de bali
Ultimul tigru de Bali confirmat a fost ucis în septembrie 1937, existând suspiciunea că un număr mic ar fi supraviețuit până în anii 1940 sau 1950. Pierderea habitatului și vânătoarea de către oameni i-au dus la dispariție. Tigrii de Bali aveau blana mai scurtă și mai întunecată decât alți tigri. Dintre cele trei specii de tigri dispărute (Bali, Caspic și Javan), tigrii de Bali erau cei mai mici, mai apropiați de mărimea leoparzilor sau a pumelor.
Tigrul caspic
La celălalt capăt al scalei față de tigrul de Bali, tigrul caspic a fost una dintre cele mai mari specii de feline care au existat vreodată, doar puțin mai mic decât masivul tigru siberian. Odinioară, trăind pe malurile Mării Negre și Mării Caspice, tigrul caspic a locuit în ceea ce este acum nordul Iranului, Afganistanul, fostele republici sovietice din Asia Centrală și extremul vest al Chinei. Pe măsură ce populația a crescut în aceste zone, competiția pentru terenurile agricole a dus la dispariția tigrului caspic.
Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu colonizarea rusească a Turkestanului, au început drumul spre extincție. Tigrul a dispărut în 1970, când ultimul exemplar al speciei a fost ucis în Turcia. Observări neconfirmate ale tigrului caspic au continuat până la începutul anilor 1990.
Rinocerul negru de vest
Situația dificilă a rinocerului din cauza braconajului a fost bine documentată, iar rinocerul negru de vest este un exemplu elocvent. Odinioară răspândit în centrul-vestul Africii, în 2011 a fost declarat dispărut. Deși eforturile de conservare, începând cu anii 1930, au ajutat populația să se refacă după vânătoarea istorică, prin anii 1980 protecția speciei a scăzut și braconajul a crescut vertiginos.
La începutul secolului XXI, au mai rămas doar 10 indivizi. Toți au fost uciși până în 2006. Rinocerul negru, un rinocer african mai mic, continuă să trăiască, deși în stare critică de pericol, în părțile estice și sudice ale Africii.
Broasca aurie
În multe privințe, broasca aurie este o specie emblematică atunci când vine vorba de extincție. Descrisă științei abia în 1966 și odinioară abundentă într-o zonă de 78 de kilometri pătrați a pădurii tropicale de ceață de deasupra Monteverde, Costa Rica, niciuna dintre aceste broaște lungi de cinci centimetri nu a mai fost observată din 1989. Motivul extincției sale bruște nu este cunoscut cu certitudine, dar pierderea habitatului și ciuperca chytrid sunt probabile cauze. Schimbările meteorologice regionale provocate de condițiile El Niño sunt, de asemenea, suspectate că ar fi jucat un rol în uciderea ultimelor broaște aurii.
Țestoasa insula pinta
Țestoasa Insula Pinta, o subspecie a țestoasei Galápagos, ar putea fi cel mai recent animal mare declarat dispărut. Ultimul exemplar al liniei, un mascul poreclit George cel Singuratic și care avea peste 100 de ani, a murit pe 24 iunie 2012, din cauza unei insuficiențe cardiace. Specia fusese considerată dispărută la mijlocul secolului al XX-lea, majoritatea exemplarelor fiind ucise până la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar în 1971 George a fost descoperit. Pe lângă vânătoarea de către oameni, introducerea speciilor non-native, cum ar fi caprele, a contribuit la pierderea habitatului, ducând la dispariția țestoasei.
