Este cea mai reciclată poveste de pe internet: reclama notoriă din 1971 „Crying Indian” (Indianul Plângător) arată cum consumatorii sunt manipulați de marile corporații. Heather Rogers a descris-o în cartea sa „Gone Tomorrow: The Hidden Life of Garbage” (Plecat Mâine: Viața Ascunsă a Gunoiului) în 2006. Noi am scris despre asta pentru prima dată în 2008 și am __PLACEHOLDER_ID_1__spunând asta de atunci__END_PLACEER__.
Acum, încă un articol în Business Insider susține că a inspirat companiile petroliere să folosească aceeași tactică: să inventeze „amprenta de carbon” pentru a transfera responsabilitatea de la producători la consumatori și face trimitere la un articol din Mashable numit „The Carbon Footprint Sham” (Înșelătoria Amprentei de Carbon). Mark Kaufman scrie despre marketingul BP, numindu-l „una dintre cele mai de succes și înșelătoare campanii de PR, poate dintotdeauna” și „există acum dovezi puternice, clare, că termenul ‘amprentă de carbon’ a fost întotdeauna o înșelătorie”.
Ca cineva care tocmai a scris o carte despre măsurarea și reducerea amprentei de carbon, am un interes direct în această dispută și cred că este timpul să încetăm cu această discuție despre înșelătorie. Kaufman ajunge chiar acolo, după prima sa sugestie despre vot – am văzut cât de eficient este asta – și apoi spune OK, pune panouri solare pe acoperiș și cumpără o mașină electrică. Am scris despre asta pe PlanetaNoastra de multe ori, dar iată un fragment din „Living the 1.5 Degree Lifestyle” (Trăind Stilul de Viață de 1,5 Grade) unde vorbesc despre reclama Crying Indian și BP.
De ce contează acțiunile individuale
Colegul meu de la PlanetaNoastra, Sami Grover, a scris acum câțiva ani:
Climatologul Michael Mann a spus cam același lucru în Time Magazine, menționând că „există o lungă istorie de ‘campanii de deviere’ finanțate de industrie, menite să deturneze atenția de la marii poluatori și să plaseze povara pe indivizi”.
El ridică punctul valid că multe dintre aceste campanii pentru acțiuni individuale sunt organizate de marile afaceri, ceea ce este cu siguranță adevărat; cel mai bun exemplu este obsesia cu reciclarea, pe care am descris-o ca fiind „o fraudă, o înșelătorie, o farsă perpetuată de marile afaceri asupra cetățenilor și municipalităților Americii… Reciclarea este pur și simplu transferul responsabilității producătorului pentru ceea ce produce către contribuabilul care trebuie să o colecteze și să o ducă departe”.
Nu numai că industriile care au prosperat pe modelul liniar ia-folosește-aruncă ne-au convins să ne ridicăm gunoiul, dar un sondaj recent a constatat că 79,9% dintre oamenii din întreaga lume sunt convinși că este de fapt cel mai important lucru pe care îl putem face pentru planeta noastră.
Reciclarea a rezolvat o mare problemă pentru industrie; la fel ca și campaniile anterioare „Nu aruncați gunoiul”, a transferat responsabilitatea de la producător la consumator. Amprenta de carbon este considerată de unii a fi similară, mai ales când vezi BP încercând să ne facă să ne simțim responsabili pentru consumul nostru de combustibili fosili în loc să-i învinovățim pe ei.
Dar BP nu a inventat amprenta de carbon; a fost una dintre puținele amprente care au făcut parte din „amprenta ecologică” dezvoltată de William Rees de la Universitatea British Columbia și Mathis Wackernagel. BP doar a cooptat-o, și acesta nu este un motiv să aruncăm copilul odată cu apa murdară. Cred că este la fel de periculos și contraproductiv să sugerăm că acțiunile individuale nu contează prea mult, așa cum face Michael Mann:
Dacă ne îngrijorează să nu dăm apă la moară celor care neagă schimbările climatice, atunci am pierdut deja. Ei cred deja că urâm libertățile lor; așa cum a spus Sebastian Gorka, fost adjunct al lui Donald Trump, despre Green New Deal: „Vor să vă ia camioneta. Vor să vă reconstruiască casa. Vor să vă ia hamburgerii.” Este adevărat; asta vrem. Totuși, este puțin probabil să se întâmple în sistemul nostru politic actual, iar asta nu înseamnă că trebuie să conduc un F150 la McDonald’s.
Mann, în schimb, cere „schimbare politică la fiecare nivel, de la lideri locali la legislatori federali și până la Președinte”. Sunt de acord, dar oricine a urmărit ultimele alegeri americane știe cum au decurs lucrurile – poate că au schimbat Președintele, dar partidul celor care neagă și întârzie acțiunea climatică și-a sporit controlul peste tot în altă parte. Mai mult, întreaga discuție creează o altă diversiune, o altă diviziune. Doar mâncăm hamburgerii, conducem camioneta și spunem că așteptăm schimbarea sistemului? Sau încercăm să dăm un exemplu?
Așa cum sugerează Leor Hackel și Gregg Sparkman într-un articol din Slate intitulat „Reducing Your Carbon Footprint Still Matters” (Reducerea Amprentei de Carbon Încă Contează):
Desigur, necesită mai mult decât acțiune individuală; necesită acțiune politică, reglementare și educație. Poate cel mai bun exemplu este campania împotriva fumatului, unde am văzut ce se întâmplă când indivizii, organizațiile și guvernul lucrează împreună. Fumatul a fost promovat de industrie, care a îngropat informații despre siguranța sa și a deținut politicienii, și s-a luptat împotriva fiecărei schimbări. Au angajat experți și chiar medici pentru a contesta dovezile și a nega că fumatul este dăunător. Aveau un avantaj real în faptul că produsul pe care îl vindeau crea dependență fizică. Totuși, în cele din urmă, în fața tuturor dovezilor, lumea s-a schimbat.
Acum patruzeci de ani, aproape toată lumea fuma, era acceptabil social și se întâmpla peste tot. Guvernele au aplicat educație, reglementare și taxe. A existat multă rușine socială și stigmatizare; în 1988, istoricul medical Allan Brandt a scris: „Un simbol al atracției a devenit respingător; un semn de sociabilitate a devenit deviant; un comportament public este acum practic privat”. În loc de semnalizare a virtuții, am avut semnalizare a viciului.
Dar această schimbare a necesitat și o mare determinare și sacrificiu individual. Puteți vorbi cu aproape oricine a fost dependent și s-a lăsat de fumat, și vă vor spune că a fost cel mai greu lucru pe care l-au făcut vreodată.
Combustibilii fosili sunt noile țigări. Consumul lor a devenit un marker social; priviți rolul pe care l-au jucat camionetele în alegerile americane din 2020. La fel ca țigările, efectele secundare externalizate sunt motivatorul acțiunii; oamenilor le-a păsat mai puțin când fumătorii se omorau singuri decât atunci când fumatul pasiv a devenit o problemă. Mă întreb dacă la un moment dat camioneta mare și obraznică nu va fi la fel de rară pe cât au devenit fumătorii.
