Pământul ar fi evident un loc diferit fără oameni. Dar, pe lângă lipsa orașelor, terenurilor agricole și a clipurilor video cu pisici, ar putea de asemenea să abunde într-o varietate exotică de mamifere mari, conform unui nou studiu. Chiar și Europa și Americile ar putea găzdui suficientă faună sălbatică de mari dimensiuni pentru a rivaliza cu celebra megafaună din Africa subsahariană.
„Majoritatea safariurilor de astăzi au loc în Africa, dar în circumstanțe naturale, la fel de multe sau chiar mai multe animale mari ar fi existat fără îndoială în alte locuri”, afirmă autorul principal Søren Faurby, biolog la Universitatea Aarhus din Danemarca, într-un comunicat. „Motivul pentru care multe safariuri vizează Africa nu este pentru că continentul este natural anormal de bogat în specii de mamifere. În schimb, reflectă faptul că este unul dintre puținele locuri unde activitățile umane nu au șters încă majoritatea animalelor mari.”
Împreună cu colegul biolog Jens-Christian Svenning de la Aarhus, Faurby a produs prima hartă globală a diversității mamiferelor pe o Pământ ipotetic, fără influență umană. Iat-o, codificată pe culori pentru a arăta numărul de specii de mamifere mari — cele care cântăresc cel puțin 45 de kilograme (aproximativ 99 de livre) — native unei zone date:
Diversitatea estimată a mamiferelor mari dacă oamenii nu s-ar fi răspândit pe planetă. (Ilustrație: Søren Faurby)
Și iată cum arată diversitatea actuală a mamiferelor mari:
Enclavele rămase pe Pământ pentru diversitatea mamiferelor mari sunt în Africa și pe lanțuri muntoase. (Ilustrație: Søren Faurby)
Într-un studiu anterior, Faurby și Svenning au respins ideea că schimbările climatice naturale ar fi fost principalul responsabil pentru dispariția megafaunei precum mamuții, rinocerii lânoși, pisicile cu dinți sabie și leneșii gigantici, raportând o corelație mai puternică cu sosirea oamenilor în habitatul lor. Iar pentru noul studiu, au examinat arealele naturale a 5.747 de specii de mamifere pentru a cartografia modelele lor de diversitate „așa cum ar fi putut fi astăzi în absența completă a influenței umane de-a lungul timpului”.
(După cum adaugă Faurby, acest lucru nu presupune neapărat că oamenii nu au existat niciodată: „[N]oi modelăm de fapt o lume în care oamenii moderni nu au părăsit niciodată Africa și în care nu au influențat distribuția niciunei specii de mamifere, în afară de ei înșiși.”)
Harta lor arată cea mai bogată varietate în Americi, în special în ceea ce este acum Texas, Marile Câmpii din SUA, sudul Braziliei și nordul Argentinei. Acest lucru se datorează parțial faptului că Americile au fost casa a 105 din cele 177 de specii de mamifere mari care au dispărut între 132.000 și 1.000 de ani în urmă, un colaps pe care cercetătorii îl atribuie în principal vânătorii (a animalelor în sine sau a prăzii lor). Dar mamiferele americane nu ar fi singurele beneficiare ale unei planete nelocuite — animale precum elefanții și rinocerii ar cutreiera Europa de Nord, de exemplu, iar diversitatea megafaunei s-ar dubla aproximativ și în Africa, India, Asia de Sud-Est și părți din Australia.
Astăzi, astfel de puncte fierbinți sunt în mare parte limitate la Africa și diverse lanțuri muntoase din întreaga lume. Biodiversitatea rămasă a Africii ar putea părea ciudată din moment ce oamenii au evoluat acolo, dar cercetătorii citează mai mulți factori care ar fi putut ajuta megafauna sa să supraviețuiască, incluzând „adaptarea evolutivă a mamiferelor mari la oameni, precum și o presiune mai mare a dăunătorilor asupra populațiilor umane”. În ceea ce privește munții, terenul a ajutat la protejarea mamiferelor de vânătorii umani și de pierderea habitatului.
„Nivelul ridicat actual al biodiversității în zonele montane se datorează parțial faptului că munții au acționat ca un refugiu pentru specii în raport cu vânătoarea și distrugerea habitatului, mai degrabă decât a fi un model pur natural”, spune Faurby. „Un exemplu în Europa este ursul brun, care acum trăiește practic doar în regiuni montane deoarece a fost exterminat din zonele de șes mai accesibile și de cele mai multe ori mai dens populate.”
Harta fără oameni este speculativă, desigur, portretizând o lume în care absența noastră este singura variabilă. Deși cercetările sugerează că oamenii au fost principalii vinovați pentru extincțiile megafaunei, Faurby spune că noua hartă exclude alți factori de dragul simplității. „Presupunem că oamenii au fost implicați în toate extincțiile din ultimii 130.000 de ani”, scrie el într-un e-mail, „și că niciuna dintre ele nu a fost un fenomen natural ca urmare a, de exemplu, competiției sau schimbărilor climatice.”
„Acest lucru este puțin probabil să fie complet adevărat”, recunoaște el, „dar există dovezi acumulatoare pentru implicarea umană într-o vastă majoritate a extincțiilor, și prin urmare această presupunere este probabil neproblematică.”
În ciuda implicației că o lume fără oameni ar fi mai sănătoasă din punct de vedere ecologic, Faurby spune că studiul nu intenționează să fie misantrop. Oamenii sunt publicul țintă, și speră că vizualizarea pierderii biodiversității în acest mod poate ajuta la inspirarea oamenilor moderni să învețe din greșelile strămoșilor noștri.
„Nu văd rezultatele noastre neapărat ca pe un scenariu apocaliptic”, scrie Faurby. „Aș vedea mai degrabă ca sugerând magnitudinea efectelor în lipsa unei comunități active de conservare. Oamenii și animalele mari pot coexista, dar dacă nu există reguli culturale, religioase sau legale pentru a proteja animalele, multe animale mari vor dispărea adesea din zonele aflate sub influență umană puternică.”
Svenning este de acord, subliniind că mamifere afectate precum lupii și castorii au început să își revină în unele părți ale lumii. „În special în Europa și America de Nord, vedem multe specii mari de animale revenind remarcabil, stând mai bine decât au stat de secole sau milenii”, scrie el. „În același timp, o mare parte din restul lumii continuă să sufere defaunație, pierzând în special speciile mai mari. Prin urmare, societățile moderne se pot dezvolta astfel încât să ofere posibilități mai bune pentru coexistența om-faună sălbatică decât în societățile istorice, dar dacă acest lucru se întâmplă depinde de circumstanțele socio-economice și, poate, culturale.”
