Laptele de soia vs. Laptele de migdale: Care este mai prietenos cu mediul?

Ubicuitatea laptelui pe bază de plante continuă să crească, cercetătorii așteptându-se ca dimensiunea pieței să se aproape dubleze, de la 22,6 miliarde de dolari în 2020 la 40,6 miliarde de dolari până în 2026.

Trendul a apărut în anii ’90 cu superstarul original al alternativelor la lapte, laptele de soia, și de atunci a crescut într-o categorie diversă, incluzând acum totul, de la orez, cânepă și nucă de cocos, până la laptele de ovăz. Astăzi, subsectorul cu cea mai rapidă creștere este fără echivoc laptele de migdale.

Deci, care este mai bun pentru mediu, inițiatorul sau liderul său proeminent?

Este o întrebare complicată care acoperă o multitudine de probleme, de la defrișări la emisiile de gaze cu efect de seră, de la consumul de apă la risipa de alimente. Adăugați substanțele chimice utilizate pentru creșterea diferitelor culturi, ca să nu mai vorbim de unde provin aceste culturi, și lumea „laptelui alternativ” poate părea un câmp minat imposibil de practici nesustenabile.

Nu vă faceți griji: Laptele vegan este totuși de trei ori mai bun pentru planetă decât laptele de origine animală, bazat doar pe emisii. Iată o defalcare a impactului asupra mediului al laptelui de migdale versus laptele de soia, astfel încât să puteți lua o decizie informată.

Impactul asupra mediului al laptelui de soia

Deși laptele de soia a fost prima alternativă majoră pe piață în anii ’90, un raport Mintel din 2018 a arătat că acesta deține acum doar o cotă de 13% din piața laptelui pe bază de plante.

Laptele de soia se obține prin decorticarea boabelor de soia cu ajutorul aburului, apoi fierberea lor, măcinarea într-o pastă fierbinte, filtrarea amestecului și, în cele din urmă, amestecarea laptelui cu zahăr și alte arome pentru a-l face mai plăcut.

Iată cum impactează laptele de soia mediul, de la plantarea boabelor la expedierea produsului finit.

Consumul de apă

Boabele de soia necesită o treime din apa necesară pentru hrănirea vacilor pentru laptele de origine animală. Cultura în sine consumă 38 până la peste 64 centimetri de H2O pe an. Desigur, apa este încorporată și în etapele finale ale producției și este necesară pentru a face ingrediente și materiale suplimentare precum zahărul de trestie, aroma de vanilie și ambalajele din carton. În total, se raportează că un singur litru de produs finit necesită 297 litri de apă pentru a fi produs.

Cu alte cuvinte, eficiența utilizării apei în culturile de soia este comparabilă cu cea a porumbului (maize), a mazării de câmp și a năutului.

În agricultură, consumul total de apă este împărțit în trei categorii: verde (apă de ploaie), albastru (apă de suprafață și subterană) și gri (apă dulce utilizată pentru asimilarea poluanților). Culturile de soia utilizează cantități diferite de apă și tipuri diferite de apă în funcție de locul unde sunt cultivate. De exemplu, deși o cultură de soia irigată prin ploaie în Canada necesită cu aproape 40% mai multă apă decât o cultură de soia irigată în Franța, cultura din Canada ar putea fi considerată mai sustenabilă deoarece folosește doar apă verde.

Utilizarea terenurilor

Cea mai notabilă problemă de mediu legată de cultivarea soiei este, fără îndoială, defrișarea cauzată de aceasta. Deși culturile de soia cresc pe arii largi în China, Ucraina și Canada, peste jumătate din oferta mondială este cultivată în America de Sud – în special Brazilia, Argentina, Paraguay, Bolivia și Uruguay – unde prețioasa pădure tropicală amazoniană continuă să fie defrișată pentru producția de soia.

Între 2004 și 2005, Amazonul Brazilian a fost devastat, se raportează, la a doua cea mai mare rată înregistrată vreodată pentru a face loc culturilor de soia și pentru creșterea animalelor. Timp de ani de zile, organizații de conservare precum Greenpeace au lucrat pentru a proteja Amazonul de o distrugere atât de răspândită și ireversibilă, ajungând în cele din urmă la un acord cu guvernul brazilian și industria de soia, numit Moratoriul Soiei în Amazon. Acest moratoriu previne comerțul cu soia cultivată ilegal pe terenuri care au fost defrișate după 2008.

Cu toate acestea, defrișările în Amazonul Brazilian au loc pentru soia și o serie de alte culturi (cum ar fi, de exemplu, uleiul de palmier). În 2021, Institutul Național pentru Cercetare Spațială a raportat că daunele au atins un nivel maxim al ultimilor 15 ani.

Timp de ani de zile, SUA (Midwest) a fost principalul producător mondial de soia, dar Brazilia a preluat primul loc în 2020 – și se așteaptă să își mențină această poziție. Soia cultivată în Brazilia a fost legată de 518 kilometri pătrați de defrișări numai în 2018, iar producția țării a crescut cu aproximativ 11% de atunci.

Pădurea tropicală amazoniană a jucat istoric un rol crucial în sechestrarea dioxidului de carbon, prevenind astfel acumularea gazelor cu efect de seră globale la un nivel periculos. Acum, experții spun că Amazonul eliberează de fapt mai multe emisii de carbon decât poate absorbi.

Emisiile de gaze cu efect de seră

Emisiile din producția de soia depind în mare măsură de locul unde este cultivată soia. În SUA, producția de soia a emis, se raportează, 3.6 kilograme echivalent CO2 pe bushel în 2020, în scădere de la 6.2 kilograme pe bushel în 1980.

Emisiile de la soia cultivată în Brazilia, pe de altă parte, variază drastic. Un raport din 2020 a relevat că emisiile de CO2 din producția și exportul de soia au fost „de peste 200 de ori mai mari” în unele municipalități braziliene decât în altele.

Emisiile, a subliniat studiul, provin în mare parte din „conversia vegetației lemnoase în teren arabil” – cu alte cuvinte, tăierea copacilor care absorb carbonul pentru a face loc culturilor. Dar ele provin și din recoltare, prelucrare și transport.

În medie, o ceașcă de lapte de soia creează aproximativ 0.23 kilograme de dioxid de carbon.

Pesticide și îngrășăminte

Utilizarea pesticidelor și îngrășămintelor este frecventă în cultivarea ne-organică a soiei. USDA afirmă că 44% din suprafața plantată (domestică) este tratată cu cel puțin unul dintre cei patru cei mai utilizați îngrășăminte – azot, fosfat, potasiu și sulf – și un procent uimitor de 98% din culturile plantate sunt tratate cu erbicide. Fungicidele sunt aplicate pe 22% din suprafața plantată, iar insecticidele pe 20%.

Studiile au arătat că cel mai comun ingredient activ din erbicide, sarea de potasiu a glifosatului, se poate scurge și ajunge în apele subterane și de suprafață, în ciuda capacității sale de a se degrada rapid. Atunci când erbicidele ajung în apele subterane, pot amenința sănătatea culturilor și pot dăuna indirect faunei sălbatice prin distrugerea surselor lor de hrană și a habitatelor.

Impactul asupra mediului al laptelui de migdale

În timp ce laptele de soia deține doar 13% din cota de piață a laptelui pe bază de plante, laptele de migdale, un produs mai nou, deține o cotă impresionantă de 64%, devenind cea mai populară varietate de lapte alternativ.

Totuși, faptul că este popular nu înseamnă că este cea mai ecologică opțiune. De fapt, laptele de migdale a atras critici intense pentru impactul său asupra mediului – în special pentru cantitatea enormă de apă de care au nevoie copacii de migdal și presiunea pe care o pun asupra albinelor comerciale.

Iată cum laptele de migdale afectează mediul.

Consumul de apă

Cea mai mare critică adusă laptelui de migdale este amprenta sa de apă. O singură migdală consumă peste 11 litri de apă pe parcursul vieții sale.

Ce este mai rău la eficiența utilizării apei de către copacii de migdal este că aceste culturi cresc aproape exclusiv în regiunea stresată de apă din centrul Californiei. Într-adevăr, 80% din migdalele lumii sunt cultivate în Golden State, mereu afectat de secetă, și consumă 9% din întreaga rezervă de apă a statului în fiecare an. Consiliul Migdalelor din California susține că 9% este „mai puțin decât partea lor proporțională” având în vedere că migdalele reprezintă aproximativ 13% din suprafața totală irigată a statului.

Deoarece unele regiuni din Valea Centrală, populară agricol, primesc doar 13 centimetri de ploaie pe an, marea majoritate a apei utilizate de cultivatorii de migdale este apă „albastră” – provine din rezervoare subterane finite. Depletarea acestor acvifere subterane a făcut ca solul să se scufunde cu un total de 8.5 metri în ultimul secol.

Utilizarea terenurilor

Deși migdalele nu sunt native în California, statul dedică peste 650.000 de hectare – sau aproximativ 13% – din suprafața sa agricolă irigată acestei culturi profitabile. Migdalele sunt cel mai mare export agricol al Californiei.

Copacii trăiesc 25 de ani și trebuie îngrijiți pe tot parcursul anului, în timp ce alte culturi sunt tăiate și rotite pentru a menține solul sănătos. Necesitatea lor constantă de îngrijire perpetuează criza apei, deoarece fermierii nu își pot permite să lase culturile să intre în repaus vegetativ în timpul sezoanelor deosebit de secetoase fără a le distruge. În schimb, trebuie să recurgă la utilizarea apei subterane pentru a evita o catastrofă economică.

Mai mult, acest tip de monocultură permite dăunătorilor să se hrănească permanent cu copacii de migdal, știind că nu vor fi alungați sezonier. Și copacii de migdal, se pare, sunt o preferință printre viermii lăstarilor de piersic.

Emisiile de gaze cu efect de seră

Ceea ce îi lipsește laptelui de migdale în eficiența utilizării apei și avantaje legate de teren, compensează în amprenta de carbon. Are cele mai scăzute emisii de gaze cu efect de seră dintre toate tipurile de lapte, deoarece migdalele cresc pe copaci, iar copacii absorb CO2. Se raportează că o ceașcă de lapte de migdale emite aproximativ 0.15 kilograme de gaz cu efect de seră.

Dar aceasta este doar amprenta sa de carbon încorporată – adică carbonul emis în timpul procesului de creștere și producție a laptelui de migdale. Deoarece migdalele cresc doar într-un mediu foarte specific, în mare parte în California, ele trebuie expediate de pe coasta de vest a SUA în întreaga lume, crescând astfel amprenta de carbon a laptelui de migdale.

Pesticide și îngrășăminte

Cultivatorii de migdale se bazează pe substanțe chimice pentru a descuraja dăunătorii precum viermele lăstarilor de piersic. Conform Raportului Anual la Nivel de Stat privind Utilizarea Pesticidelor din California din 2018, peste 450 de substanțe chimice au fost utilizate pe culturile de migdale. Câteva dintre ele au fost distilați de petrol.

Deoarece migdalele cresc pe copaci cu frunze căzătoare, au nevoie și de reînnoire constantă de azot, pe care o obțin din îngrășăminte sintetice.

Dependența chimică a culturii pune în pericol albinele vulnerabile – 1.6 milioane de colonii dintre acestea sunt aduse anual în Valea Centrală pentru a poleniza copacii de migdal. De-a lungul anilor, 9% din pierderea coloniilor de albine a fost atribuită utilizării pesticidelor toxice pentru albine. În mod ironic, un declin al stupilor comerciali sănătoși ar putea șterge efectiv culturile de migdale din California.

Dilema veganilor

Deși atât laptele de soia, cât și laptele de migdale sunt tehnic vegane – ceea ce înseamnă că niciunul nu conține ingrediente derivate din animale – impactul lor negativ asupra populațiilor de animale deranjează mulți vegani.

Amazonul este cea mai mare pădure tropicală rămasă din lume și găzduiește 10% din biodiversitatea lumii. Peste 3 milioane de specii de animale își găsesc casa acolo, iar aceste animale suferă deoarece industria soiei taie copacii care le oferă hrană și adăpost.

Între timp, cultivarea migdalelor este una dintre principalele cauze ale stresului la albinele melifere. Albinele melifere comerciale din SUA sunt în pericol din cauza paraziților, bolilor, lipsei de resurse diverse de polen și expunerii la pesticide, arată studiile. Perioada de polenizare a migdalelor le cere să se trezească din hibernarea de iarnă cu două luni mai devreme, creând o circumstanță nenaturală și nesănătoasă în care albinele trebuie să lucreze tot anul. Aceasta, combinată cu otrăvirea cu pesticide de la culturile de migdale, amenință populațiile de albine deja vulnerabile.

Care este mai bun, laptele de soia sau de migdale?

Deși ambele au dezavantajele lor, laptele de soia pare a fi opțiunea mai ecologică, doar din cauza consumului de apă. Sigur, culturile de soia au cauzat istoric ravagii în Amazon, dar culturile de astăzi par mai sustenabile datorită practicilor îmbunătățite, regulilor mai stricte și unei treceri la nivel de industrie către cultivarea organică (adică utilizarea mai redusă a pesticidelor și îngrășămintelor sintetice).

În timp ce soia poate fi cultivată aproape oriunde, fără utilizarea substanțelor chimice și cu puțină sau deloc apă albastră, migdalele trebuie să crească în climate calde și uscate, precum California – iar criza de secetă din California se înrăutățește. Departamentul de Resurse Acvatice din California a declarat 2021 al doilea cel mai uscat an înregistrat.

Pe lângă achiziționarea de soia organică și provenită din surse etice (sau, mai bine, lapte de ovăz, care folosește apă și teren minim), vă puteți reduce impactul cumpărând lapte cu termen lung de valabilitate care nu necesită refrigerare și, atunci când este posibil, preparându-vă propriul lapte pe bază de plante acasă pentru a evita conservanții și ambalajele.