Pe măsură ce politicieni, analiști și protestatari se reunesc în Glasgow, Scoția, pentru cea de-a 26-a Conferință a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (COP26), Regina Elisabeta a II-a a transmis un mesaj video luni seară pentru a marca începutul evenimentului de 12 zile.
Regina, care ar fi trebuit să țină discursul în persoană, dar a fost împiedicată din cauza unor complicații medicale, a oferit un ton pozitiv și plin de speranță în mesajul video preînregistrat. Ea a descris Glasgow ca fiind o locație potrivită pentru o conferință privind schimbările climatice, având în vedere că a fost odată inima revoluției industriale. (S-ar putea argumenta că poartă, în acest caz, cea mai mare povară a responsabilității.)
Ea a recunoscut o legătură personală cu subiectul, deoarece „impactul mediului asupra progresului uman a fost un subiect apropiat de inima dragului meu răposat soț, Prințul Philip, Duce de Edinburgh”. Este mândră că interesele sale de mediu au fost continuate de fiul lor, Prințul Charles, și de nepotul lor, Prințul William—deși, în mod evident, nu a existat nicio mențiune despre implicarea fratelui său, Prințul Harry, în proiecte de mediu.
Regina a subliniat că Philip a spus la o întâlnire academică din 1969 că poluarea globală, dacă va rămâne nerezolvată, va deveni din ce în ce mai intolerabilă într-un timp foarte scurt. „Dacă nu reușim să facem față acestei provocări, toate celelalte probleme vor păli în insignifianță.”
A continuat să evalueze rolul liderilor, spunând că a avut peste 70 de ani pentru a observa ce face un lider cu adevărat mare. Apoi, în ceea ce a fost poate cea mai provocatoare parte a discursului său, regina a spus că ceea ce oferă liderii mondiali popoarelor lor astăzi sunt guvernarea și politica — „dar ceea ce fac pentru oamenii de mâine, aceasta este arta guvernării (statesmanship).”
Ce este arta guvernării (statesmanship)?
Arta guvernării (Statesmanship), definită ca o abilitate de a gestiona afacerile publice, ar trebui să fie scopul, mai mult decât leadership-ul, deoarece sugerează că liderii sunt capabili să ia decizii dificile în prezent, care vor beneficia oamenii care nu s-au născut încă. Această viziune pe termen lung modelează politicile pentru a crea o lume mai bună pentru toți, motiv pentru care regina a spus că speră ca liderii de astăzi „să se ridice deasupra politicii momentului și să atingă adevărata artă a guvernării.”
Deși alții s-ar putea să fi lăsat referința la atât, pe mine m-a pus pe gânduri. Mențiunea ei despre arta guvernării (statesmanship) mi s-a părut perfect potrivită, deoarece m-a făcut imediat să mă gândesc la Marcus Aurelius, ultimul dintre „Cei Cinci Buni Împărați Romani” și un filozof pasionat care și-a notat multe dintre cele mai intime și profunde gânduri și observații despre lume într-o carte numită acum „Meditații”. Aurelius era obsedat de ideea de stateșman și aspira să devină stateșmanul roman ideal, ceea ce însemna să-și conducă poporul atât cu mintea, cât și cu inima, nu doar cu sabia.
Arta guvernării (statesmanship), stoicismul și ambientalismul
Aurelius a fost, de asemenea, un discipol pe tot parcursul vieții al stoicilor, iar „Meditațiile” a devenit un text central pentru oricine este interesat de stoicism. Am devenit fascinat de această filosofie în ultimii ani și m-am gândit adesea cum se aplică ambientalismului. Într-adevăr, mare parte din căutarea stoicilor de a trăi o viață mai bună se aliniază cu eforturile actuale de a trăi o viață mai sustenabilă și mai puțin intensivă în carbon.
Colegul meu, editorul de design al PlanetaNoastra, Lloyd Alter, a explorat acest subiect într-un articol acum câțiva ani, când l-a intervievat pe Kai Whiting, un lector expert în sustenabilitate și stoicism la Universitatea din Lisabona. Un punct pe care îl subliniază Whiting este că depinde de noi să ne determinăm locul de control, știind ce putem schimba și ce nu putem. Odată stabilit, „trebuie să acționezi în consecință.” Aceasta ar putea fi (printre altele) „recunoașterea unei obligații morale de a pune la îndoială argumentele de vânzare ale comerciantului.” Whiting continuă:
Cu alte cuvinte, înarmați cu cunoașterea pe care o avem despre criza climatică actuală, toți avem datoria de a fi un fel de stateșmani și stateșmanuri. S-ar putea să nu conducem națiuni, dar ne conducem pe noi înșine – și jucăm roluri importante și influente în domeniile familiilor, caselor și comunităților noastre. Și luate colectiv, asta se poate adăuga la o schimbare de dimensiunea unei planete.
Responsabilitate colectivă
Aurelius, cel mai faimos stateșman antic dintre toți, a scris un paragraf în „Meditații” care este potrivit pentru perioada COP26:
Nu vom coborî prea curând din această barcă și fiecare are un rol de jucat, indiferent dacă ne place sau nu. Așa că depinde de noi să alegem cum să răspundem, fie să rămânem în negare, fie să acționăm ca un adevărat stateșman, așa cum ar fi făcut Aurelius – adică să facem ceea ce este greu pentru că este corect.
Discursul reginei este plin de platitudini obișnuite, vesele și pline de speranță, la care te-ai putea aștepta în primele zile ale conferinței privind schimbările climatice, când totul pare încă posibil. Dar referința ei la stateșman este o bijuterie solitară care se aplică nouă tuturor, nu doar liderilor cărora le este adresată. Dacă COP26 nu schimbă nimic (și nu, nu sunt teribil de optimist), fie ca măcar să stabilească un sentiment mai mare de responsabilitate în fiecare dintre noi de a acționa având în vedere viitorul.
Sau, așa cum a scris Aurelius, să te „dedici justiției în propriile tale acțiuni… rezultând în binele comun. [Asta este] ceea ce te-ai născut să faci.”
