Când John Kinsley a văzut o proprietate goală în districtul Portobello din Edinburgh, s-a gândit inițial să-și construiască singur o casă, dar era prea scump. Așa că a postat un anunț pe un site local căutând persoane cu vederi similare pentru a construi împreună o clădire mică.
„Cu siguranță a existat un element de improvizație pe parcurs”, povestește Kinsley pentru Home and Interiors Scotland, „parțial pentru că a fost ceva atât de nou pentru toată lumea – inclusiv pentru bănci și avocați – și de asemenea pentru că cerințele locatarilor erau încă în evoluție.”
A putut face acest lucru deoarece site-ul era deja zonat pentru o clădire cu patru etaje, iar forma de apartament „tenement” (tip de clădire cu apartamente ce se deschid într-o scară comună centrală) este foarte comună și legală conform codurilor de construcție din Edinburgh. A putut găsi familii interesate deoarece în acel oraș scoțian, la fel ca în mare parte din Europa, oamenii se simt confortabil locuind în clădiri multifamiliale.
Aceasta nu este situația în America de Nord, unde, de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, visul a fost casa individuală cu curte și garaj privat. Adesea pare să existe o rezistență adânc înrădăcinată față de locuințele multifamiliale. Un exemplu elocvent: după ce am scris o postare recentă întrebând Unde vor locui baby boomerii când vor îmbătrâni? și sugerând că apartamentele ar putea fi bune pentru boomerii în vârstă, am primit o serie de plângeri despre cum nu le plac zgomotul, fumul sau mirosurile de mâncare, și mi-au spus să „Dispari, rămân până la 100 de ani. ALEGEREA MEA.”
Dar așa cum scrie Kelsey Campbell-Dollaghan în Fast Company, această preferință pentru locuințele unifamiliale a creat probleme serioase.
De asemenea, face lucrurile din ce în ce mai dificile pe măsură ce populația baby boom-ului îmbătrânește și începe să caute modalități de a se muta în spații mai mici la prețuri accesibile și de a obține sprijin de la familii sau prieteni. Sunt încercate o serie de abordări inovatoare; abordarea lui Kingsley este comună în Germania, unde grupuri de construcție, sau baugruppen, cooperează pentru a-și construi propriile locuințe. (Am scris despre beneficiile Baugruppen pe MNN înainte.)
O altă modalitate de a aborda problema: Cohousing
O altă abordare care devine mai comună în America de Nord este un import danez: Cohousing-ul. Aici, oamenii se reunesc și lucrează cooperativ pentru a-și construi casele, dar își și partajează în mod conștient resursele și spațiile comunitare. Funcționează bine pentru multe grupe de vârstă, inclusiv pentru seniori, așa cum a explicat Josh Lew pe MNN:
Arhitecta Katie McCamant, care organizează și proiectează proiecte de cohousing, povestește pentru Fast Company despre proiectele de cohousing pentru seniori:
Problema în America de Nord se reduce adesea la locul unde poți amplasa aceste proiecte. Majoritatea oamenilor vor să rămână în cartierele lor actuale, unde au conexiuni și prieteni, dar constată că totul este zonat pentru locuințe unifamiliale. Lucrurile se schimbă lent; din ce în ce mai multe municipalități permit construirea de ADU-uri (unități de locuit suplimentare) în curțile din spate și, în sfârșit, se vorbește despre schimbarea regulamentelor de zonare.
În California are loc o luptă privind Proiectul de Lege al Senatului 50, care ar schimba legile de zonare pentru a permite clădirile multifamiliale în apropierea liniilor de transport cu frecvență ridicată și a școlilor. Potrivit Laurei Bliss în CityLab, există o opoziție semnificativă, cu oameni spunând: „Aceasta înseamnă distrugerea cartierelor suburbane, cu o casă pe parcelă… aceasta este discriminare.” Alții scandează: „Densitatea nu este soluția! Unde este parcarea, cine va plăti?” sau se plâng: „Vrem doar să ne păstrăm calitatea vieții.”
Este probabil ca proiectul de lege să eșueze. Așa cum notează Bliss:
Dar nu trebuie să fie așa. Scriind din noua sa locuință dintr-un oraș mic din Germania, arhitectul din Seattle Mike Eliason explică:
El notează că lumea nu se sfârșește.
Acesta este motivul pentru care, cu 70 de milioane de baby boomeri care îmbătrânesc la locul lor – fie pentru că vor, fie pentru că nu au de ales – trebuie să schimbăm modul în care gândim despre zonare. Putem avea un amestec de forme de locuințe unifamiliale, duplex și triplex, astfel încât oamenii să nu fie nevoiți să decidă între a rămâne pe loc sau a se muta într-un apartament în centru.
Unde locuiesc eu, în Toronto, Canada, a existat odinioară un adevărat amestec de tipuri de locuințe înainte ca regulamentele de zonare mai restrictive să interzică acest gen de lucruri, unde clădiri mici de apartamente coexistau chiar lângă case unifamiliale. De fapt, funcționează destul de bine.
Aceasta deschide mai multe zone ale orașelor noastre pentru Baugruppen, cohousing sau chiar doar transformarea în duplex așa cum am făcut eu în propria mea casă, transformând-o în două apartamente complet separate și închiriind etajul familiei fiicei mele. Dacă vrem să facem față crizei actuale a accesibilității locuințelor și crizei locuințelor pentru baby boomerii care urmează, trebuie să ne relaxăm cu adevărat ideile despre cum ar trebui să arate un cartier.
