Suntem înconjurați zilnic de specii pe cale de dispariție. Majestuoșii tigri împodobesc posterele de pe pereții dormitoarelor, urșii panda de pluș privesc inexpressiv de pe rafturile din mall-uri; printr-un simplu clic, putem urmări ritualurile elaborate de curtare ale cocorilor americani și obiceiurile strategice de vânătoare ale leopardului de Amur pe Discovery Channel. Indiferent unde privim, imagini și informații despre cele mai rare animale din lume sunt ușor accesibile, dar ne oprim vreodată să ne gândim la efectele pe care speciile pe cale de dispariție le au asupra mediului lor, ce se întâmplă după ce dispar?
Să recunoaștem, puțini dintre noi s-au întâlnit cu o specie pe cale de dispariție astăzi în viață – una care se clatină pe o sârmă subțire a existenței, cum ar fi vrabia cântătoare din Santa Barbara sau rinocerul javanez – cu atât mai puțin să ia în considerare implicațiile pierderii lor.
Deci, contează cu adevărat dacă un animal dispare atunci când îl putem urmări în continuare la televizor, chiar și după ce a dispărut? Dispariția unei singure specii poate, de fapt, face o diferență uriașă la scară globală. La fel ca firele într-o tapiserie țesută, îndepărtarea unuia poate începe să destrame întregul sistem.
Rețeaua vieții la nivel mondial
Înainte de internet, „rețeaua mondială” s-ar fi putut referi la sistemele complexe de conexiuni dintre organismele vii și mediul lor. Deseori o numim lanțul trofic, deși aceasta cuprinde mult mai mulți factori decât doar dieta. Rețeaua vie, ca o tapiserie, este ținută împreună nu de ace sau lipici, ci de interdependență – un fir rămâne la locul lui pentru că este împletit cu multe altele.
Același concept menține planeta noastră funcțională. Plantele și animalele (inclusiv oamenii) depind unele de altele, precum și de microorganisme, pământ, apă și climă pentru a menține întregul nostru sistem viu și sănătos.
Îndepărtați o piesă, o specie, și schimbările mici pot duce la __PLACEHOLDER_ID_6__o cascadă de probleme__END_PLACEER__ care nu sunt ușor de rezolvat, inclusiv mai multe extincții.
Echilibrul și biodiversitatea
Multe specii pe cale de dispariție sunt prădători de top ale căror număr scade din cauza conflictelor cu oamenii. Ucidem prădători în toată lumea pentru că ne temem pentru propriile interese, concurăm cu ei pentru pradă și le distrugem habitatele pentru a ne extinde comunitățile și operațiunile agricole.
Luați, de exemplu, efectul intervenției umane asupra lupului cenușiu și efectele subsecvente pe care scăderea numărului populației sale le-a avut asupra mediului și biodiversității sale.
Înainte de un efort de exterminare în masă în SUA, care a decimat populațiile de lupi în prima jumătate a secolului al XX-lea, lupii mențineau populațiile altor animale să nu crească exponențial. Vânau elani, căprioare și elani americani și ucideau și animale mai mici, cum ar fi coioții și castorii.
Fără lupi care să controleze numărul altor animale, populațiile prăzii au crescut. Populațiile explodate de elani din vestul Statelor Unite au distrus atât de mulți sălcii și alte plante riverane încât păsările cântătoare nu mai aveau suficientă hrană sau adăpost în aceste zone, amenințându-le supraviețuirea și crescând numărul insectelor precum țânțarii pe care păsările cântătoare trebuiau să le controleze.
„Oamenii de știință de la Universitatea de Stat din Oregon subliniază complexitatea ecosistemului din Yellowstone”, a raportat EarthSky în 2011. „Lupii vânează elanii, de exemplu, care la rândul lor pasc pe arini tineri și sălcii în Yellowstone, care la rândul lor oferă adăpost și hrană pentru păsările cântătoare și alte specii. Pe măsură ce teama elanilor de lupi a crescut în ultimii 15 ani, elanii pasc mai puțin – adică mănâncă mai puține crenguțe, frunze și lăstari din copacii tineri ai parcului – și de aceea, spun oamenii de știință, copacii și arbuștii au început să se recupereze de-a lungul unor cursuri de apă din Yellowstone. Aceste cursuri de apă oferă acum habitat îmbunătățit pentru castori și pești, cu mai multă hrană pentru păsări și urși.”
Dar nu doar marile fiare de pradă pot afecta ecosistemul în absența lor, speciile mici pot avea un efect la fel de mare.
Și dispariția speciilor mici contează
Deși pierderea speciilor mari, emblematice, cum ar fi lupul, tigrul, rinocerul și ursul polar, poate constitui știri mai stimulante decât dispariția moliilor sau a scoicilor, chiar și speciile mici pot afecta ecosistemele în moduri semnificative.
Luați în considerare modesta scoică de apă dulce: există aproape 300 de specii de scoici în râurile și lacurile din America de Nord, iar majoritatea sunt amenințate. Cum afectează acest lucru apa de care depindem cu toții?
„Scoicile joacă un rol important în ecosistemul acvatic”, explică U.S. Fish and Wildlife Service. „Multe tipuri diferite de animale sălbatice mănâncă scoici, inclusiv ratoni, vidre, stârci și egrete. Scoicile filtrează apa pentru hrană și astfel sunt un sistem de purificare. De obicei, sunt prezente în grupuri numite bancuri. Bancurile de scoici pot varia în dimensiune de la mai puțin de un metru pătrat la mulți acri; aceste bancuri de scoici pot constitui un ‘cobble’ dur pe fundul lacului, râului sau pârâului, care susține alte specii de pești, insecte acvatice și viermi.”
În absența lor, aceste specii dependente se stabilesc în altă parte, reduc sursa de hrană disponibilă pentru prădătorii lor și, la rândul lor, îi determină pe acești prădători să părăsească zona. La fel ca lupul cenușiu, chiar și dispariția micii scoici acționează ca un domino, prăbușind întregul ecosistem, specie după specie.
Păstrând rețeaua intactă
Este posibil să nu vedem lupi în mod regulat și nimeni nu-și dorește cu adevărat un poster cu o scoică perliferă Higgins eye pe perete, dar prezența acestor creaturi este întrețesută cu mediul pe care îl împărtășim cu toții. Pierderea chiar și a unui fir mic din rețeaua vieții contribuie la destrămarea sustenabilității planetei noastre, a echilibrului fin al biodiversității care ne afectează pe fiecare dintre noi.
