Colibrii au vieți dificile. Metabolismul lor este cel mai rapid dintre toate animalele cu sânge cald, necesitând o aprovizionare constantă cu nectar pentru a evita înfometarea. Pe lângă aceasta, păsările minuscule trebuie să-și protejeze cumva ouăle de prădători mai mari și mai puternici, cum ar fi gaițele.
În munții din sud-estul Arizonei, de exemplu, colibrii cu bărbie neagră nu fac față în fața gaițelor mexicane care atacă cuiburile, și care sunt de 40 de ori mai grele decât ei. Dar colibrii au un as în mânecă: se asociază cu șoimii.
Șoimii porumbari și șoimii lui Cooper își construiesc cuiburile sus în copaci, oferindu-le un punct de observație ideal pentru a se năpusti asupra prăzii – inclusiv asupra gaițelor mexicane. Șoimii rareori încearcă să vâneze colibri, care sunt prea mici și agili pentru a merita efortul. Colibrii își pot proteja astfel progenitura doar construind cuiburi într-un con de siguranță creat de șoimi, deoarece gaițele tind să evite cuiburile răpitoarelor.
Oamenii de știință au raportat în 2009 că acești colibri au obiceiul de a se grupa în apropierea cuiburilor de șoimi, un fenomen care a fost prezentat în documentare recente despre natură. Dar un nou studiu, publicat în revista Science Advances, oferă o nouă perspectivă asupra acestei relații. Nu numai că relevă cât de importanți pot fi șoimii pentru supraviețuirea colibrilor, dar și cât de asemănătoare sunt ecosistemele în general cu un joc de Jenga: toate piesele se afectează reciproc, chiar dacă nu se ating direct.
Condus de Harold Greeney de la Stația Biologică Yanayacu din Ecuador, studiul se bazează pe trei sezoane de cercetare în Munții Chiricahua din Arizona. Autorii au studiat un total de 342 de cuiburi de colibri cu bărbie neagră, 80% dintre acestea fiind construite în conul de siguranță al unui cuib activ de șoim. Colibrii care trăiau lângă cuiburi inactive de șoimi și-au pierdut toate ouăle, cu excepția a 8%, raportează Science, în timp ce acelea situate în conurile de siguranță ale șoimilor au avut o rată de supraviețuire de până la 70%.
Cu cât un cuib este mai aproape de un cuib activ de șoim, cu atât pare să fie mai sigur. Locuirea la o distanță de cel mult 300 de metri (984 feet) a crescut succesul cuiburilor de colibri la 19%, iar acesta a crescut la 52% pentru cuiburile aflate pe o rază de 170 de metri (560 feet).
Pe lângă această corelație, cercetătorii au observat și ce se întâmplă atunci când șoimii sunt scoși din ecuație. Șoimii porumbari și șoimii lui Cooper pot fi prădători de vârf, dar chiar și cuiburile lor sunt uneori atacate de mamifere asemănătoare ratonilor, cunoscute sub numele de coati. Acest lucru îi poate determina să-și abandoneze cuiburile și să se mute în altă parte, luând cu ei și conurile lor de siguranță. Fără protecția activă a șoimilor deasupra, cuiburile de colibri care anterior erau sigure pot fi decimate de gaițe.
Această cercetare relevă două „tipare puternice”, scriu cercetătorii: „colibrii preferă să cuibărească în asociere cu cuiburile de șoimi și obțin un succes reproductiv mai mare atunci când cuibul asociat este ocupat de un șoim”. Deși este posibil ca colibrii să caute intenționat șoimii pentru siguranța casei, Greeney declară pentru New Scientist că se îndoiește că păsările înțeleg cu adevărat ce se întâmplă.
„Pur și simplu se întorc în locuri unde au avut anterior succes reproductiv bun”, spune el, „și se întâmplă ca acestea să fie sub cuiburile de șoimi”.
Oricum, acesta este un exemplu de „cascadă trofică mediată de trăsături”, scriu cercetătorii. Acest termen greoi se referă la prădătorii de vârf precum șoimii care schimbă comportamentul „mesopradatorilor” precum gaițele, creând un efect de undă cu schimbări ulterioare mai jos în lanțul trofic. Este similar cu efectul reintroducerii lupilor în Parcul Național Yellowstone, ceea ce a modificat comportamentul elanilor suficient pentru a preveni suprapășunatul și a promova creșterea pădurii. Și deși niciuna dintre speciile din acest studiu nu este pe cale de dispariție, dinamica lor complexă ilustrează de ce prădătorii de vârf în general sunt adesea cheia succesului întregului lor ecosistem.
„Astfel de efecte indirecte sunt importante pentru structurarea comunităților ecologice”, notează cercetătorii, „și este probabil să fie afectate negativ de fragmentarea habitatului, schimbările climatice și alți factori care reduc abundența prădătorilor de vârf”. Sau, așa cum Greeney declară pentru Slate, „Pentru conservare, niciun animal nu este o insulă în sine.”
