Big Otis nu s-a oprit din lătrat niciodată. Tot timpul cât am stat cu Marcia Barinaga în pășunea de oi de la ferma ei, el a rămas la o distanță considerabilă, dar între noi și oi. „Nu se oprește din lătrat. Noi suntem lucrul cel mai important aici acum”, spune Barinaga.
Și exact așa ar trebui să se întâmple. Big Otis este un Câine de Pirinei și un câine de pază a animalelor domestice al cărui singur rol în viață este să-și protejeze oile. El este unul dintre numeroasele animale de pază a efectivelor care numesc Marin County, California, acasă. Aceste animale – inclusiv mai multe rase de câini precum Maremma și Ciobănesc Anatolian, și chiar lame – fac parte din programul nou, dar intuitiv al zonei, pentru a proteja nu numai animalele domestice, ci și viețile prădătorilor nativi care ar putea lua o masă din miei și oi adulte, în principal coioții.
Ura față de coioți este profundă
Coioții au onoarea de a fi una dintre cele mai detestate specii printre rancheri, și pe bună dreptate. „Aș putea să vă spun niște povești care v-ar ridica părul”, a spus Barinaga, și a înșirat povești despre ravagiile pe care coioții le-au făcut printre animalele domestice, care într-adevăr mi-au dat fiori.
În timp ce majoritatea coioților se mulțumesc să mănânce rozătoare și alte prăzi mai mici, există mulți care sunt dispuși să încerce oile, vițeii, găinile și alte animale ale fermierului – ceea ce se numește „pradă nouă”. Odată ce un gust pentru astfel de mese relativ mari și cu siguranță ușoare este dezvoltat, este dificil, dacă nu imposibil, să schimbi părerea coiotului. Aceștia sunt coioții pe care rancherii îi urăsc, dar, din păcate, fiecare membru al speciei devine o țintă disprețuită. Timp de secole, coioții (împreună cu alți prădători de vârf, inclusiv lupi, urși și pume) au fost uciși cu impunitate.
Coioții au fost și sunt uciși cu milioanele. Sunt victimele unor capcane și lațuri oribile, au fost supuși unor otrăviri crude, urmăriți și împușcați de trăgători de elită din avioane, vizuinile lor au fost aruncate în aer sau incendiate cu puii înăuntru. Majoritatea rancherilor consideră uciderea o necesitate, dar conservatorii subliniază că această ucidere pe scară largă face mai mult rău decât bine coioților – la fel cum se întâmplă și speciilor nevizate care sunt ucise de capcanele și otrăvurile destinate coioților, și chiar rancherilor înșiși. Și, într-adevăr, există mai mulți coioți răspândiți pe o suprafață mai mare din America de Nord decât oricând.
Uciderea grosolană nu face altceva decât să repete cruzimea. Nu rezolvă nicio problemă.
Există o modalitate mai bună pentru rancheri de a ține coioții la distanță, iar Marin County a dovedit-o. În ultimii 13 ani, rancherii și conservatorii din Marin County au urmat cu succes un program care găsește un teren de mijloc, o modalitate de a coexista cu coioții spre beneficiul tuturor.
Înțelegerea biologiei coioților
Programul de Protecție a Animalelor Domestice și a Faunei Sălbatice din Marin County a început cu Camilla Fox, director executiv al Project Coyote. Fox este un susținător pe viață al animalelor; a cofondat Boston University Students for the Ethical Treatment of Animals în timp ce era studentă la universitate, și a obținut ulterior un masterat în studii de mediu la Prescott College. Recunoscând că metodele non-letale de gestionare a coioților sunt, de asemenea, soluții mai eficiente pe termen lung, a început procesul lung de schimbare a mentalității oamenilor – o sarcină nu ușoară atunci când ura față de coioți este atât de profundă.
Oricât de răspândiți sunt coioții, abia în ultimele decenii biologii au studiat coiotul pentru a înțelege mai bine această specie unică, extrem de inteligentă și adaptabilă. Ceea ce au descoperit este că coioții își reglează singuri populațiile. Atunci când o zonă este ocupată de coioți, doar adulții maturi, sau alfa, se împerechează, iar dimensiunile puilor sunt de obicei mai mici. Dimpotrivă, atunci când sunt mai puțini coioți într-o zonă, și deci mai multă pradă disponibilă, coioții se vor reproduce mai devreme în viață și vor avea pui mai numeroși. Dr. Jonathan Way, un cercetător specializat în coioții din est, scrie în cartea sa „Suburban Howls” că „o populație de coioți intens vânată se poate reface la nivelul de saturație în decurs de un an sau doi, datorită reproducerii normale și dispersiei”.
Așadar, uciderea coioților într-o zonă este ca și cum ai pune un mare semn „De închiriat”, și sunt mulți în zonele înconjurătoare dispuși să ocupe teritoriul acum disponibil.
Way numește o zonă în care coioții sunt uciși la întâmplare și în număr mare un „habitat capcană” – coioții noi continuă să vină doar pentru a fi uciși, făcând loc și mai multor coioți să vină și să dispară în gaura neagră. Cei care nu sunt uciși sunt ocupați să aibă pui numeroși. Fermele și ranchurile unde orice și toți coioții sunt uciși, în loc doar de coioții specifici care cauzează probleme, sunt ca aceste habitate capcană – coioții noi vor continua să vină, inclusiv mai mulți care ar putea fi dispuși să încerce să ia un miel la cină.
Programul din Marin este orientat, în schimb, spre crearea unor populații stabile de coioți „antrenați”. Acesta, în schimb, învață coioții rezidenți că animalele domestice nu sunt în meniu, prin diverse mijloace de descurajare, și, de asemenea, permite acestor coioți rezidenți să rămână și să-și apere teritoriul împotriva noilor veniți, astfel încât șansa ca noi coioți să intre, inclusiv cei care ar putea fi dispuși să încerce prăzi noi precum mieii și vițeii, este redusă.
Barinaga, biolog înainte de a deveni rancher, este de acord. „Te duci și împuști coiotul-cheie și vei avea mai mulți coioți care se mută în zonă, și asta va fi o situație mai puțin stabilă”, îmi spune ea. „Cred că rancherii înțeleg că doar anumiți coioți vor avea gust pentru miei. Majoritatea se vor bucura să mănânce popândăi și marmote pe acolo, iar dacă împuști fără discernământ orice coiot vezi, ai putea atrage mai multe probleme.”
Nu este doar o problemă etică să se pună capăt uciderii în masă a coioților, ci și una economică.
Programul nou și de succes din Marin
Problema costului și eficacității a fost ridicată în 1996, când Marin County încă avea prinzători federali care se ocupau de coioți. Atunci a fost făcută o propunere controversată privind utilizarea zgărzilor de protecție a animalelor domestice – zgărzi purtate de oi care ar arunca otravă letală Compus 1080 în gurile coioților atunci când atacă.
Conform Lassen Times, „USDA va aloca 40% din fondurile disponibile pentru programul specific de control al animalelor de pradă al unui județ, oferind județelor un stimulent pentru a folosi un prinzător federal. Programul ucide peste 2,4 milioane de animale în fiecare an, inclusiv peste 120.000 de carnivore native. Costul anual pentru contribuabili este de 115 milioane de dolari, pentru a finanța un program care utilizează metode care au intrat sub un control public din ce în ce mai mare, pe măsură ce au fost ridicate întrebări privind etica și eficacitatea.”
Cu USDA potrivind finanțarea județeană pentru îndepărtarea prădătorilor, a existat o anumită atractivitate pentru Marin County de a continua să lucreze cu serviciile de faună sălbatică. Dar atunci când a apărut controverse publică cu privire la mijloacele prin care serviciul ucide coioții, iar apoi când California a interzis capcanele cu fălci de oțel și zgărzile controversate de protecție a animalelor domestice în 1998, a apărut nevoia unei noi soluții la problemă.
În anul 2000, Programul de Protecție a Animalelor Domestice și a Faunei Sălbatice din Marin County a fost lansat ca un program pilot pe cinci ani. Banii care ar fi mers către prinzătorii federali au fost acum direcționați pentru a ajuta rancherii cu achiziționarea de animale de pază a efectivelor, îmbunătățirea sau construirea de noi garduri și construirea de țarcuri de noapte.
Animale de pază a efectivelor domestice
Unul dintre cele mai importante instrumente pe care rancherii le au este ajutorul altor animale care acționează ca animale de pază a animalelor domestice.
O varietate de rase de câini sunt ideale pentru protejarea animalelor domestice, inclusiv Marema, Câinele de Pirinei, Ciobănescul Anatolian și Akbash. Dar există câteva trăsături pe care le au în comun. Rasele care funcționează ca și câini de protecție a animalelor domestice au toate un instinct de vânătoare scăzut, ceea ce îi împiedică să atace animalele domestice însele, și toți se leagă cu animalele pe care le protejează, începând de la doar câteva săptămâni de viață.
La fel cum există rase diferite, există și filozofii diferite despre câinii de pază, inclusiv dacă să îi socializezi sau nu cu oamenii. Argumentul pro pentru socializare este că, dacă câinele dezvoltă un comportament negativ, proprietarul poate lucra cu el pentru a corecta comportamentul. Argumentul contra este că, uneori, câinii socializați ar prefera să fie cu oamenii decât cu turma sau cireada lor. Ceea ce funcționează cel mai bine depinde de nevoile rancherului.
Barinaga, care urmează filozofia de a nu-și socializa câinii, subliniază că nu a trebuit să investească niciun minut în dresajul lor. „[Câinii mei] nu sunt deloc socializați. Sunt câini complet de lucru”, spune ea. „Este, de asemenea, complet genetică a comportamentului. Dacă ai un câine de turmă, faci mult dresaj cu acel câine; acel câine este foarte legat de tine, și lucrați împreună. Acești câini, este doar un comportament înnăscut. Doar îi pui cu oile și își fac treaba.”
Câinii de protecție a animalelor domestice nu sunt întotdeauna perfecți. Sunt indivizi și unii sunt mai potriviți pentru sarcină decât alții, așa cum a descoperit Barinaga prin experiență. Unul dintre câinii ei a fost surprins alergând oile și rănindu-le, altul era mai interesat să fie cu oamenii decât cu turma lui, și un altul era un artist al evadărilor – și nu complet mulțumit să rămână cu oile. Sarcina necesită un animal care este în întregime loial animalelor domestice pe care are sarcina să le protejeze și, de asemenea, complet mulțumit să rămână cu turma sau cireada sa pentru a reuși cu adevărat ca animal de pază. Când găsești câinii potriviți, așa cum Barinaga are în prezent, situația funcționează minunat.
Barinaga spune: „Cred că sunt pur și simplu câini complet fericiți și mulțumiți. Îmi iubesc câinii pentru că îmi protejează oile. Nu sunt o persoană a câinilor; sunt o persoană a oilor, dar îi admir cu adevărat. Acești câini ne cunosc, știu ce vrem de la ei.”
Desigur, câinii nu sunt singura opțiune. Camilla Fox și Christopher Papouchis recomandă mai multe tehnici în cartea lor „Coyotes In Our Midst„, subliniind că lamele și măgarii sunt, de asemenea, opțiuni. „Lamele sunt agresive în mod natural față de canide, reacționând la prezența lor cu strigăte de alarmă, apropiindu-se, urmărind, lovind cu laba și cu piciorul, adunând oile sau poziționându-se între oi și canide.”
O rancheră din Marin, Mimi Lubberman, folosește lame și a găsit această opțiune deosebit de atrăgătoare datorită costului redus al îngrijirii animalului. Lamele ei au fost protectori extrem de eficienți ai oilor sale. Un articol din 2003 în National Geographic analizează un studiu realizat de William Franklin, profesor emerit la Iowa State University, și notează: „Mai mult de jumătate dintre proprietarii de lame pe care i-a contactat au raportat o reducere de 100% a pierderilor cauzate de prădători după ce au angajat animalul ca paznic. Majoritatea lamelor de pază din SUA patrulează ranchuri vestice. Dar cu prădătorii mai mari precum coioții care se deplasează spre est, mai mulți proprietari de turme ar putea fi interesați de lame ca paznici.”
Animalele de pază nu o pot face singure
Gardurile bune și alte strategii trebuie să fie puse în aplicare alături de animalele de pază. „Trebuie să ajuți câinii. Eu nu am pierdut niciodată un animal din cauza unui prădător – alți oameni cu animale de protecție a animalelor domestice nu au o pierdere de zero la sută, au unele pierderi. Dar pășunile noastre sunt relativ mici și gardurile noastre sunt bune”, spune Barinaga.
Pentru a primi rambursare de la județ pentru un animal pierdut din cauza prădătorilor, rancherii trebuie să aibă implementate mai multe dintre practicile recomandate, care includ animale de pază a efectivelor, garduri impermeabile și țarcuri de noapte – țarcuri mai mici unde animalele sunt ținute pe timpul nopții, când sunt mai vulnerabile. Fox și Papouchis subliniază și alte practici utile în cartea lor, inclusiv cotețe de fătare (zone mici și sigure unde oile și mieii lor nou-născuți sunt ținuți în timp ce tinerii capătă putere); eliminarea carcaselor animalelor domestice pentru a nu atrage necrofagi; creșterea oilor și bovinelor împreună în „flerds” (turme amestecate); garduri electrice; și dispozitive de speriere, care emit sunet și lumină pentru a alunga prădătorii.
Fiecare ranch are nevoi unice și necesită o combinație personalizată de strategii. „Este important să nu pui niciodată la îndoială un rancher”, spune Barinaga. „Ei își cunosc situația mai bine decât oricine altcineva și fiecare situație este diferită. [Vecinul meu are] pășuni foarte mari, nu are mulți bani de investit în gardurile sale, are garduri permeabile. Prădătorii ar putea trece prin gardurile lui în mai multe locuri. Câinii ar putea ieși. Așadar, sunt multe motive pentru care câinii probabil nu i-ar rezolva problema; nu poți pur și simplu să spui: ‘Ei bine, ar trebui să aibă câini’.”
Pe lângă calitatea gardurilor, Barinaga subliniază și alte practici de creștere a animalelor care determină eficacitatea animalelor de pază a efectivelor. „Pierderile noastre ar putea să nu fie zero dacă am fătat pe pășune, chiar și cu câinii. Încercăm să fătăm pe toți în grajd. Dacă toate oile noastre ar fătat afară zi și noapte, atunci am putea avea multe pierderi chiar și cu câinii.”
Sunt necesare strategii diferite, iar ranchurile diferite au niveluri diferite de succes cu strategiile lor. Dar succesul general al programului din Marin este evident.
Într-adevăr, nu a durat mult până când rancherii au început să vadă îmbunătățirile, cu un declin constant al pierderilor cauzate de prădători. După cinci ani, programul a fost evaluat și a fost găsit atât de reușit încât a fost adoptat ca program permanent.
Succesul în numere mai mici
Un articol în San Francisco Chronicle raportează: „În anul fiscal 2002-03, au fost raportate 236 de oi moarte. În 2010-11, au fost ucise 90 de oi, conform înregistrărilor județului. Numărul a fluctuat de-a lungul anilor – 247 de oi au fost ucise în 2007-08 – dar foarte puțini rancheri suferă genul de pierderi grele care erau comune acum un deceniu… Anul trecut, 14 din cei 26 de rancheri din programul de protecție a animalelor domestice nu au avut nicio pierdere. Doar trei rancheri au avut mai mult de 10.”
Într-o publicație a Project Coyote intitulată „Marin County Livestock and Wildlife Protection Program: A non-lethal model for coexistence”, Stacy Carleson, comisarul agricol din Marin, spune: „pierderile au scăzut de la 5,0 la 2,2 la sută, în timp ce costurile programului au scăzut cu 50.000 de dolari. În primii câțiva ani, nu ne puteam da seama dacă reducerile pierderilor erau o tendință sau o fluctuație temporară. Acum putem spune că există un model definit și pierderile de animale domestice au scăzut semnificativ.”
Barinaga notează: „Marin County este un județ mic, nu sunt multe oi aici, așa că ar putea exista și alți factori care să influențeze cifrele – dar pierderile cauzate de prădători aici sunt jumătate din cele din județele care au prinzători.”
Găsirea unui echilibru în ecologie și perspective
Succesul nu înseamnă că rancherii simt acum o afecțiune față de coioți. Mulți rancheri nu vor simpatiza niciodată coioții ca specie, iar rancherii din acest program încă au dreptul de a ucide coioți dacă respectă legile statale și federale. Dar capacitatea de a coexista cu puține probleme a fost dovedită, la fel ca și capacitatea rancherilor și conservatorilor de a lucra împreună pentru a atinge obiective care la început par reciproc exclusive.
„Nu sunt o mare fană a coioților”, spune Barinaga. „Tatăl meu a crescut într-un ranch de oi din Idaho, și foloseau stricnină. Știm toate lucrurile teribile pe care le fac otrăvurile, și nu mai sunt permise, dar când stricnina a încetat să mai fie permisă, acei rancheri de oi și-au închis afacerile. Coioții erau inamicul. Dar când am întâlnit-o pe Camilla, are o sensibilitate atât de mare față de complexitatea problemei.”
Fox, după ani de efort și multe conversații lungi cu rancherii locali, a ajutat la crearea unei modalități prin care toată lumea – oameni, oi și coioți deopotrivă – să câștige.
„Mulți dintre rancheri au îmbrățișat pe deplin programul și au văzut beneficiile lui, iar acum au mai mulți ani de când culeg roadele pentru a vedea numeroasele atribute pozitive ale programului”, spune Fox. „Mulți rancheri recunosc că, menținând o populație stabilă de coioți în zonă și învățându-i, în esență, că [animalele] mele nu sunt următoarea lor masă prin diverse metode de descurajare a prădătorilor, ei țin, în esență, la distanță coioții care ar putea căuta teritorii noi și care ar putea fi mai predispuși la prăzi noi.”
Ce este bun pentru rancher este bun pentru coioți
Nu numai că rancherii își schimbă părerea despre metodele non-letale de control al prădătorilor, dar unii își schimbă foarte încet atitudinea față de coioți ca specie.
„Cred că, pe măsură ce cunoștințele noastre cresc despre rolul critic important al prădătorilor de vârf în peisaj și în menținerea ecosistemelor sănătoase și a diversității speciilor, am observat o schimbare generală în ochii multor rancheri cu privire la prezența și rolul prădătorilor în ferme și ranchuri”, spune Fox. „Acum, nu aș spune că este o tendință generală, dar aș spune că am văzut cu siguranță, în timpul celor peste 20 de ani de activitate în domeniul conservării, o schimbare, o schimbare generală în această privință.”
Strategia din Marin se răspândește și în alte părți ale țării. Alte județe iau notițe și unele încep să aloce fonduri pentru controlul non-letal al prădătorilor. „Este cu adevărat interesant, deoarece este unul dintre acele lucruri care trebuie extinse. Aceasta face parte din misiunea Project Coyote – să extindă modele de coexistență care au o eficacitate și un succes solide.”
Rancherii din Marin County pot atesta faptul că programul este într-adevăr unul care funcționează.
