Este doar zgomot de fond în timp ce conducem. Ne aplecăm puțin, ascultând cu atenție zgomotul alb. Apoi, un semnal slab. Și din nou, puțin mai puternic, și apoi și mai puternic. „E acolo; l-am prins”, spune Marcus Mueller, student la masterat la Universitatea din Wisconsin-Madison, a cărui sarcină este să găsească, să urmărească și să localizeze sursa acelui semnal slab.
Semnalul provine de la o zgarda radio purtată de o vulpe roșie capturată la sfârșitul lunii ianuarie. Aceasta face acum parte din teza de master a lui Mueller, un proiect care se concentrează în jurul unui subiect devenit fierbinte la nivel național: vulpile și coioții sălbatici care prosperă în mijlocul orașelor populate.
Oriunde sălbăticia se întâlnește cu un oraș, animalele sălbatice au ocazia să învețe un nou mod de viață, unul care poate profita de toată infrastructura și sursele de hrană pe care le oferă mediul urban.
Articole de știri și editoriale sunt publicate frecvent în diverse orașe, discutând despre „problema crescândă a coioților”. Cetățenii îngrijorați sună sau scriu la birourile de control al animalelor sau la departamentele de poliție întrebând ce să facă cu coiotul pe care tocmai l-au văzut alergând pe strada lor. În ultimul secol, coioții s-au răspândit din sud-vestul și regiunea preeriilor în fiecare colț al continentului nord-american, ajungând de-a lungul coastei de est în ultimele decenii. Între timp, vulpea roșie este cel mai răspândit carnivor din lume, la fel de adaptabilă ca și coiotul. Aceasta folosește această adaptabilitate pentru a se simți confortabil chiar și în zonele unde a fost introdusă, inclusiv California. Aceste specii supraviețuitoare au reușit să să-și facă o casă nu doar în zone noi de sălbăticie, ci și în habitate noi care sunt orice, dar nu sălbatice.
Prezența lor a fost cu siguranță remarcată de locuitorii orașelor. Vulpile fac titluri naționale în timp ce aleargă pe peluza Capitol Hill sau își fac reședința în campusul Facebook. Și apropo de Facebook, mai mult de o vulpe și un coiot au propriile profiluri de Facebook și conturi de Twitter, care sunt populare printre locuitorii orașelor. Coiotul care locuiește în campusul Universității British Columbia, poreclit cu afecțiune Carter, are o pagină de Facebook actualizată de mai multe ori pe săptămână cu fotografii sau videoclipuri trimise de studenți, mulți dintre ei ajungând la câțiva metri distanță de coiot în timp ce aceasta se deplasează prin campus sau vânează veverițe și dihori (ignorând în mare parte admiratorii săi umani).
Dezvoltarea zonelor urbane alungă de obicei carnivorele mamifere, dar opusul este valabil pentru aceste două canide. În schimb, orașele au creat din greșeală un habitat ideal pentru ele. Pe măsură ce vulpile și coioții se stabilesc în orașele mari din întreaga țară, ecologiștii urbani se grăbesc să înțeleagă viețile celor care sunt acum locuitori obișnuiți ai orașului. Tot mai multe studii au fost lansate pentru a afla despre diferite aspecte ale acestor specii de canide care sunt acum vecinii noștri apropiați. Dar ceea ce este deosebit de interesant pentru Mueller și David Drake, profesor asociat și specialist în faună sălbatică la UW-Madison și consilierul lui Mueller pentru Proiectul UW Urban Canid, este că coioții și vulpile par să prospere nu doar printre oameni, ci și unii cu alții. Aceste două specii de obicei nu se amestecă.
Zăpada proaspătă face ușor de văzut câtă faună sălbatică (și ce specii) utilizează zonele urbane. Aici, urmele de vulpe și de iepure se intersectează printr-un coridor între două clădiri din campusul UW-Madison.
Așa cum lupii ucid coioții pentru a-și ține concurenții mai mici la distanță, coioții ucid vulpile atunci când le întâlnesc pe teritoriul lor. Cu toate acestea, atât vulpile, cât și coioții pot fi găsiți în abundență relativă în Madison și în multe alte orașe. Drake și Mueller vor să afle cum trăiesc cele două specii împreună în aceste zone urbane și, mai important, ce factori influențează distribuția lor în oraș.
Cu răspunsurile la aceste întrebări, locuitorii din Madison pot fi mai proactivi în privința potențialelor conflicte și pot coexiste pașnic cu aceste canide sălbatice.
În spatele scenei cercetării animalelor sălbatice urbane
Mueller și Drake nu trebuie să călătorească departe pentru cercetările lor. Pornind chiar din inima campusului și extinzându-se, echipa capturează și plasează zgărzi radio pe 30 de vulpi și 30 de coioți pentru a crea o populație eșantion pentru studiu.
Sunt folosite două mărimi de zgărzi; una mai mică pentru vulpi și una mai mare pentru coioți. Deși zgărzile sunt destul de mici, au o durată lungă de viață a bateriei. Pot trimite semnale până la doi ani.
În prima mea dimineață în Madison, am mers la clădirea Russell Labs de pe Linden Drive pentru a-l întâlni pe Mueller și pe Drake. Temperatura se situa undeva în jurul valorii de -12 grade Celsius. Am glumit despre cât de greu îmi este ca californian la acest frig, în timp ce conduceam pentru a instala dispozitive de imobilizare în trei locuri de-a lungul unui gard, lângă o altă clădire. Chiar și Drake a remarcat că era deosebit de frig, iar zona avea parte de o perioadă de vreme de iarnă deosebit de aspră. Cei doi cercetători urmăresc cu atenție temperatura și vântul, deoarece nu vor lăsa capcanele deschise pentru animale dacă temperatura scade la -18 grade Celsius sau mai puțin. Drake explică că aceasta este una dintre multele precauții stabilite în protocolul lor de îngrijire a animalelor pentru studiu, pentru a se asigura că animalele pe care le dotează cu zgărzi radio sunt tratate cu grijă, respect și umanitate.
Preocuparea lor pentru siguranța animalelor este unul dintre motivele principale pentru care au ales un dispozitiv de imobilizare cu cablu ca metodă de capturare a acestor două specii — spre deosebire de capcanele de prindere care capturează un animal de picior. Aceste două specii nu sunt singurele canide care aleargă în acest mediu urban. Câinii domestici sunt adesea lăsați fără lesă și riscă să fie prinși într-un dispozitiv de imobilizare pentru studiu. „Este mai traumatizant pentru un proprietar de animal de companie să-și vadă câinele prins într-o capcană cu piedică decât în aceasta”, spune Drake. „Este mult mai ușor să-i scoți [pe câini] din asta.”
Dispozitivele de imobilizare cu cablu au fost proiectate și realizate de maestrul capcanar Mike Schmelling, care consiliază echipa cu privire la cel mai bun mod de a-și prinde animalele de studiu. Dispozitivele sale sunt construite cu măsuri de protecție, toate respectând legea, precum și bunul simț pentru tratamentul uman al animalelor pe care le dorești vii, sănătoase și fericite pentru un studiu. În această dimineață, echipa instalează trei dispozitive de imobilizare cu cablu de-a lungul unui gard din plasă, în locurile unde vulpile se strecoară pe sub zale și trec prin mici spații.
Gardurile sunt ușor de trecut pe sub ele pentru animalele sălbatice urbane, și există trei locuri de-a lungul acestui gard pe care vulpile le folosesc pentru a trece. Deschiderile mici creează un loc ideal pentru a instala capcane. Mueller instalează dispozitive de imobilizare cu cablu în toate cele trei, în speranța de a prinde orice vulpe folosește aceste căi.
Dispozitivele de imobilizare cu cablu sunt proiectate și realizate de capcanarul local Mike Schmelling. Au caracteristici de siguranță, inclusiv un opritor pentru a limita cât de strâns se poate strânge cablul, astfel încât animalul prins să nu fie rănit. Capcanele pentru vulpi nu sunt niciodată instalate în zone unde se știe cu siguranță că trec coioți, deoarece echipa nu vrea să pună o vulpe prinsă în pericol de a fi ucisă de un coiot care o întâlnește.
În timp ce Mueller instalează un dispozitiv de imobilizare cu cablu în pământ, Drake ține un alt dispozitiv în mână, indicând componentele diferite în timp ce explică cum instalația respectă reglementările pentru capcane umane.
„Dispozitivul de imobilizare cu cablu are un opritor. Legal trebuie să ai un opritor acolo, iar acesta împiedică cablul să se strângă atât de mult pe gât încât să taie căile respiratorii. Legal, dispozitivul trebuie să aibă o ancoră în pământ. Și trebuie să ai o articulație între ancora din pământ și cablu, astfel încât animalul să nu poată îndoi sârma și să se încurce singur. Și apoi, legal, trebuie să aibă numele capcanarului pe el sau cui aparține capcana. Deci, avem toate acestea. Și apoi, ceea ce se întâmplă este că are o șaibă unidirecțională pe el. Deci, când o instalăm, animalul își va trece capul prin ea, umerii vor prinde sârma, iar sârma se va închide pe animal, dar se poate închide doar până la [un anumit punct]. Aceasta seamănă foarte mult cu o zgardă de strangulare pe un câine, unde, atunci când animalul se zbate, se strânge, iar când animalul se relaxează, se relaxează.”
„Avem un protocol aprobat de utilizare a animalelor”, spune Drake, „și urmăm totul la literă.”
Ca și cum ar fi fost scenarizat, Drake își întrerupe explicația pentru a răspunde unei întrebări de la Mueller, care curăța puieți mici în raza dispozitivului de imobilizare. Mueller se întreabă despre îndepărtarea unui puiet de pe cealaltă parte a gardului care ar putea fi, eventual, la îndemâna animalului atunci când este prins în dispozitiv și ar putea reprezenta un risc de încurcare. „Da, ar fi mai bine să-l îndepărtăm și pe acela”, spune Drake, demonstrând exact cât de temeinic echipa consideră siguranța animalului care, speră, va fi prins în dispozitiv.
Trebuie să te uiți foarte atent pentru a zări dispozitivul de imobilizare cu cablu instalat la baza acestui gard de plasă. Scopul este să-l ascunzi suficient de bine încât nici măcar un animal care frecventează zona să nu-l observe pe măsură ce se apropie. Sugestie: caută cercul minuscul de sârmă în colțul din stânga jos al gardului, chiar înainte de începerea grămezii de frunze. Dacă tot nu-l vezi, ei bine, cam asta e ideea.
Odată ce dispozitivul de imobilizare cu cablu este instalat, Mueller înfige câțiva dintre puieții curățați înapoi în pământ pentru a camufla dispozitivul, precum și pentru a încuraja o vulpe să treacă prin buclă, mai degrabă decât în jurul ei, și trecem la verificarea altor dispozitive instalate într-un loc destul de surprinzător.
În primăvara precedentă, o pereche de vulpi și-a făcut vizuina sub o clădire din campus și a avut un rând de pui. Au devenit rapid celebrități în campus. În timp ce puii zburdau pe iarbă și se bucurau de soare, părinții îi priveau, destul de nepăsători de audiența de oameni care priveau puii. Până la 300 de oameni stăteau odată în zonă, iar locația a trebuit să fie îngrădită cu o frânghie. Anul acesta, își fac vizuina sub o altă clădire din apropiere, una pe lângă care mii de oameni merg pe jos și deasupra casei lor. De fapt, acea proximitate față de oameni ar putea fi unul dintre motivele pentru care vulpile și coioții pot amândoi să prospere în aceeași zonă generală, cum ar fi campusul UW-Madison.
Animalele sălbatice urbane profită de fiecare colț și crăpătură. Vulpile folosesc această clădire într-un loc aglomerat din campus ca acoperiș pentru vizuina lor. Dacă nu știi ce să cauți, ar fi greu să-ți dai seama unde este intrarea.
De ce trăiesc coioții și vulpile în acest fel?
Coioții și vulpile de obicei nu coexistă. Așa cum am menționat mai devreme, coiotul este un prădător al vulpii. Dar aici, par să coexiste destul de bine. De fapt, o femeie i-a trimis recent un e-mail lui Drake pentru a-i povesti despre un incident în care a fost martora unei scene în care o vulpe și un coiot stăteau și se priveau, se evaluau și, în cele din urmă, s-au lăsat complet în pace. De ce se comportă aceste animale urbane frumos în cea mai mare parte? Ce factori sunt în joc? Asta speră Mueller să afle.
Pe măsură ce subiecții studiului sunt capturați și echipați cu zgărzi, Mueller va corela datele de localizare cu factorii demografici umani din aceleași zone, cum ar fi densitatea și tipurile de locuințe, ce zone au oameni cu câini sau fără câini, locația posibilelor surse de hrană, cum ar fi grădinile și cotețele de găini, și orice altceva la care se poate gândi și care ar putea fi un factor determinant în locul în care vulpile își stabilesc teritorii, unde coioții își stabilesc teritorii și unde teritoriile se suprapun.
„Știm cel puțin din studiul nostru pilot că vulpea și coiotul se suprapun”, spune Drake. Dar întrebarea este cum. „Împart acel spațiu, dar îl folosesc la momente diferite ale zilei sau nopții? Sau ceea ce credem că se întâmplă probabil este că există suficiente resurse aici, în zona urbană, încât nu trebuie să concureze pentru ele.”
Această suprapunere între cele două specii de canide este un domeniu nou de studiu pentru carnivorele urbane.
„Au existat unele studii care au analizat concurența între coiot și vulpe pe un gradient rural-urban”, spune Drake. „Dar nu știm să fie cineva care să analizeze aceste interacțiuni în mod similar cu noi.”
Și în ceea ce privește o presupunere cu privire la motivul pentru care vulpile par să se descurce atât de bine într-o proximitate atât de evidentă și surprinzătoare față de oameni, Drake are o ipoteză. „Vulpea tinde să fie mai aproape de ființele umane, culcușindu-se lângă oameni, cum ar fi casa sau curtea cuiva. Nu auzim atât de multe despre asta în cazul coioților. Deci cred că vulpile tind să fie mai aproape de ființele umane și s-ar putea să folosească ființele umane ca sursă de securitate. Marcus va începe să afle lucruri de genul ăsta.”
Într-adevăr, Mueller intenționează să descopere motivul din spatele acestui fenomen, alături de multe alte lucruri. În cele din urmă, studiul este doar parțial despre interacțiunile dintre vulpile și coioții urbani. Viețile lor sunt „ceea ce” studiul analizează, dar „de ce-ul” se concentrează în jurul oamenilor printre care trăiesc. La urma urmei, oamenii discută constant despre „problema crescândă a coioților” și se îngrijorează cum să țină vulpile departe de cotețele lor de găini din curte. Sunt necesare răspunsuri pentru a înțelege ce se întâmplă cu aceste două specii, riscurile și beneficiile vieții lor printre noi și cum să coexistăm. Acest studiu va începe să ofere aceste răspunsuri.
Urmărirea unui semnal radio într-un mediu urban poate fi dificilă, deoarece este mai ușor ca semnalul să ricoșeze de clădiri și să denatureze locația reală, sau să existe interferențe de la alte semnale electronice din zonă. Necesită ca cercetătorii să fie mai aproape de animal pentru a găsi o locație în care pot avea încredere că este cea reală.
Mueller ascultă semnalul radio provenit de la o vulpe cu zgarda și încearcă să localizeze direcția din care vine. Trebuie să meargă în cel puțin trei locații diferite și să confirme direcția semnalului înainte de a se simți sigur să înregistreze punctul.
Mueller notează punctul de localizare al unei vulpi cu zgarda după ce a ascultat semnalul radio. Prin colectarea diferitelor puncte de localizare, la momente diferite ale zilei, își poate face o idee despre mărimea teritoriului animalului și obiceiurile de mișcare.
Studenții din campus își pot pune în practică învățarea atunci când se oferă voluntari să însoțească cercetătorii în timpul rundelor lor. Aici, un student învață cum să introducă date de telemetrie într-o bază de date în timp ce urmărește doi coioți cu zgarda într-o mlaștină de papură din apropiere, în campus.
Mueller și doi membri ai comunității verifică dispozitivele de imobilizare cu cablu dimineața devreme. Invitarea publicului să participe la verificarea capcanelor face parte din latura de informare și educație a proiectului.
Există mai multe obiective specifice ale studiului, toate menite să găsească răspunsuri la întrebările pe care locuitorii din Madison le au despre vecinii lor sălbatici cu patru picioare. „Unul este să aflăm în această zonă tiparul de activitate al animalelor — unde merg, când merg acolo, cum navighează acest peisaj”, spune Drake, „Pentru că vrem să fim proactivi și să prevenim conflictele sau interacțiunile negative între aceste animale și oameni sau animale de companie. Marcus va analiza concurența dintre aceste animale și modul în care împart resursele.”
„Și apoi, avem o altă propunere pe care sperăm să o finanțăm. Prelevăm sânge de la fiecare dintre aceste animale și facem, de asemenea, un exudat nazal și un exudat rectal. Sângele ne spune la ce boli au fost expuse animalele, deoarece putem analiza anticorpii. Iar exudatul ne spune ce boli au în prezent. Deci vrem să începem să analizăm riscul de boli la aceste animale pe măsură ce navighează în peisajul urban. De exemplu, pot avea parvovirus, jigodie, lucruri de genul acesta, și le pot transmite câinilor nevaccinați — dar câinii domestici nevaccinați le pot transmite, de asemenea, unei vulpi sau unui coiot naivi, fără boli. Așa că vrem să analizăm și aceste interacțiuni din punct de vedere al bolilor.”
Studiul este în beneficiul publicului, iar publicul a arătat un sprijin extraordinar. „Lucrul grozav pentru noi aici este cantitatea de sprijin și interes. Fascinația publicului a fost copleșitoare”, spune Drake. „Și este în primul rând față de vulpe, deoarece, cred, oamenii văd vulpea mult mai mult decât văd coiotul.”
De fapt, încurajarea acestui sprijin și transparența absolută sunt o prioritate pentru Drake și Mueller. De aceea au o invitație deschisă către public să vină cu ei atunci când verifică capcanele sau urmăresc animalele cu zgarda pentru colectarea datelor de localizare.
„Când am început proiectul pilot anul trecut, am fost complet uluit de cât de mult interes a existat în rândul publicului, în special față de vulpe”, spune Drake. „Așa că, atunci când Marcus a început cu școala postuniversitară, am început să mă gândesc, ce modalitate mai bună de a implica publicul decât să-i facem să vină cu noi? Așa că am avut oameni care au venit să verifice capcanele cu noi și oamenii sunt bineveniți să vină să urmărească cu radio cu noi.”
Mai devreme în săptămână, o femelă coiot a fost prinsă într-un dispozitiv de imobilizare cu cablu, iar studenții care însoțeau cercetătorii în timpul verificărilor capcanelor au putut să ia parte la procesul de plasare a unei zgărzi radio pe ea. După ce a fost sedată în siguranță, au fost invitați să asculte semnele vitale, să fie martori la prelevarea exudatelor și a sângelui și să învețe despre tot ce se întâmplă pentru a asigura siguranța animalului. Coiotul a fost apoi acoperit cu jacheta lui Drake pentru a-i oferi puțin confort suplimentar în timp ce medicamentele de inversare a sedativului își făceau efectul, înainte de a putea reveni în zona parcului.
Această femelă anume este o reușită pentru echipă. Era bănuită că se plimba cu un coiot mascul echipat cu zgardă în anul precedent, în timpul proiectului pilot. Odată ce femela a fost echipată cu zgardă, Mueller a putut confirma că într-adevăr cei doi petrec timp împreună și par a fi o pereche. Având femela „în aer”, cercetătorii vor putea probabil să localizeze locul vizuinei și, cu noroc, să echipeze puii cu zgărzi în primăvară. Acest lucru le va oferi o imagine și mai completă a ceea ce înseamnă viața de familie a coiotului într-un mediu urban.
Implicarea publicului are beneficii dincolo de a-i face pe localnici să se simtă incluși. Este în beneficiul speciilor studiate. „Vrem ca oamenii să înceapă să aprecieze că există toată această minunată faună sălbatică urbană”, explică Drake. „Și apoi le vorbim despre ce pot face pentru a beneficia fauna sălbatică urbană din aceste zone și ce nu ar trebui să facă. Și, specific, despre acești coioți și vulpi, le vorbim despre ecologia animalelor, de ce se mută în aceste zone ale orașului, ce să facă dacă întâlnesc un animal și ce să nu facă.”
Mueller adaugă: „Vrem să aflăm mai multe despre aceste animale, astfel încât să putem fi mai proactivi în gestionarea noastră și mai proactivi în răspunsul nostru la potențialele conflicte. Spre deosebire de situația în care oamenii [nu realizează] sau nu recunosc că animalele sunt prezente, și apoi un câine este luat sau ceva de genul acesta. Așa că, aflarea a ceea ce determină cu adevărat distribuția va ajuta mult la prevenirea conflictelor.”
În cele din urmă, activitatea lor de informare erodează percepția unei „probleme” în a avea carnivore sălbatice ca parte a ecosistemului urban. Cu mai multe cunoștințe, ceea ce este văzut ca o problemă poate deveni pur și simplu o coexistență pașnică și, poate, chiar reciproc avantajoasă.
Mueller explică pașii implicați în echiparea cu zgardă a unui coiot capturat într-un dispozitiv de imobilizare cu cablu. Echipa nu doar echipează cu zgărzi, ci prelevă și probe de sânge și exudate pentru a studia mai multe despre riscul de boli la canidele urbane și cum planificatorii urbani pot preveni răspândirea bolilor de la canidele sălbatice la câinii domestici și invers.
Mueller urmează urmele unei vulpi, urmărind pe unde se deplasează vulpea. Caută o potecă stabilită sau o deschizătură în gard pe care vulpea o folosește regulat, astfel încât să poată fi instalat un dispozitiv de imobilizare cu cablu. Găsirea unui loc bun pentru un dispozitiv de imobilizare cu cablu este mai grea decât pare. Cercetătorii caută o locație care nu doar să aibă trafic animalier intens, ci să nu prezinte niciun pericol pentru siguranța animalului odată capturat.
După ce găsește un posibil loc pentru a instala o capcană cu dispozitiv de imobilizare cu cablu într-o rezervă USGS, Mueller notează locația cu GPS. Cercetătorii se bazează mult pe locuitorii care sună pentru a le spune că au zărit vulpi sau coioți în zonă și pentru a le oferi permisiunea de a instala un dispozitiv de imobilizare cu cablu pe proprietatea lor. Din fericire, echipa are o comunitate de locuitori entuziaști și sprijinitori.
Semnele prezenței animalelor sălbatice urbane sunt peste tot. Chiar lângă un drum aglomerat, Mueller găsește un iepure ucis de o vulpe nu mai mult de câteva ore mai devreme. Este o confirmare că zona este folosită de vulpi și ar putea fi un loc ideal pentru a captura și echipa vulpi cu zgărzi pentru studiu.
O întrebare pentru zonele urbane din întreaga națiune
Într-o anumită măsură, ceea ce se învață despre canidele urbane din Madison ar putea ajuta alte orașe în gestionarea populațiilor lor de vulpi și coioți. Cel puțin, poate fi o inspirație suplimentară pentru cercetătorii din alte zone urbane să efectueze studii. Se bazează pe munca studiilor aflate în derulare, cum ar fi activitatea continuă a lui Stanley Gehrt în Chicago. De asemenea, arată că încurajarea publicului să facă parte din procesul de învățare poate face lucrurile mai ușoare pentru toată lumea, de la cercetători la oficialii orașului care se ocupă de planificarea urbană sau de gestionarea reclamațiilor, până la locuitorii care pur și simplu se simt îngrijorați sau confuzi cu privire la ce să creadă despre vecinii lor canide sălbatice.
Fiecare zonă urbană are propriile caracteristici specifice care creează mici modificări în comportamentul sau distribuția vulpilor și coioților care trăiesc acolo.
„Urban poate fi un cuvânt foarte subiectiv”, spune Mueller. „Urbanul nostru de aici este foarte diferit de urbanul din Chicago, care este diferit de urbanul din Milwaukee, care este diferit de urbanul din Portland. În general, sper că o mare parte din informații vor fi transferabile, în special ideea de a putea face cercetare și de a implica oamenii. Dar obiceiurile reale ale animalelor vor fi destul de specifice, tocmai pentru că fiecare oraș este atât de diferit.”
În ciuda diferențelor, un lucru este universal adevărat: acum ne împărțim orașele și localitățile cu vulpi și coioți și, în unele cazuri, ne împărțim chiar locuințele.
Semnalul devine mai puternic pe măsură ce Mueller se apropie de a treia locație pentru a găsi vulpea roșie cu zgarda, punctul care va marca definitiv pe hartă unde se află în prezent. Mueller îndreaptă antena Yagi spre un spațiu între două case, unde o ușă de garaj este deschisă și o mică magazie stă alături. Se apropie câțiva pași. Apoi se oprește, își dă jos căștile. „E acolo. Trebuie să fie chiar acolo lângă garaj.” Se apleacă, încercând să vadă printre structuri și să-și zărească ținta. Deși vulpea rămâne ascunsă, Mueller se întoarce spre mine, cu ochii strălucind de entuziasm și satisfacție.
„Asta e foarte tare”, zâmbește el. Notează punctul în înregistrările sale și merge mai departe.
Parcurile, zonele verzi, rezervațiile și chiar curțile mari oferă habitat excelent pentru vulpi și coioți. Pentru Madison, locuri precum popularul Picnic Point și chiar grădinile comunitare din campus sunt case perfecte pentru aceste canide sălbatice. Oferă suficientă acoperire pentru a rămâne invizibile pentru locuitorii umani și multă hrană sub formă de iepuri, rozătoare și alte specii pradă.
Ieșind din mica potecă din mlaștina de papură, un coiot sau o vulpe are o vedere bună asupra orizontului din Madison, orașul pe care îl numesc acasă, alături de peste 243.000 de oameni.
