Weekendul trecut, am avut două conversații separate cu persoane care erau îngrijorate de schimbările climatice și căutau teren pe care să se poată muta. Deși Noua Zeelandă era exclusă, am simțit în general din partea acestor persoane că voiau să găsească undeva, oriunde, unde să se poată izola și să aibă grijă de cei dragi.
Este o dorință de înțeles. Și trăim într-o cultură individualistă care va alimenta această dorință în orice mod posibil.
Între timp, însă, fluxurile mele de social media erau pline de prieteni din sudul Statelor Unite care demonstrau direct abordarea opusă. Iată ce a reflectat Mary Heglar, eseistă și podcaster pe teme climatice, despre experiența ei ca locuitoră recentă a New Orleans:
Și iată, pe măsură ce Uraganul Ida și-a continuat drumul, această idee de reziliență și forță prin conexiune a devenit și mai clară. Au existat afaceri care și-au pus la dispoziție spațiile pentru ca oamenii să prepare mâncare la grătar sau pur și simplu să găsească un sentiment de comunitate.
A existat Cajun Navy, condusă de cetățeni, care a desfășurat operațiuni de căutare și salvare:
A existat acest domn care a livrat provizii foarte necesare:
Au existat vecini care și-au riscat viața pentru a proteja casele altora:
Și a existat un sentiment general că ceea ce ne menține în siguranță în timpul unei furtuni nu sunt zidurile înalte și proviziile adunate, ci mai degrabă conexiunea socială, responsabilitatea comună și înțelegerea faptului că suntem cu toții—fie că ne place sau nu—în această situație împreună. Acestea nu sunt doar povești izolate, emoționante, care tind să aibă succes pe algoritmii rețelelor de socializare. Ele sunt manifestări ale unui fapt verificabil: Conexiunile și rețelele sociale sunt critice atât în pregătirea pentru dezastre, cât și în reziliența și recuperarea post-dezastru.
Asta e ceva ce am învățat în timpul pandemiei. Deși „supraviețuirea individuală” este adesea considerată sinonimă cu „a o lua de unul singur”, ceea ce am învățat în ultimul an și jumătate este că grija, comunitatea și sprijinul reciproc sunt cele care își arată cu adevărat valoarea atunci când lucrurile iau o întorsătură neplăcută.
Rebecca Solnit a scris despre acest fapt în cartea sa din 2010, „Un Paradis Construit în Iad,” argumentând că altruismul, ingeniozitatea, generozitatea și chiar bucuria sunt răspunsuri umane naturale atunci când lovesc tragedia și dezastrul. Probabil de aceea comunități precum cele din Louisiană și Mississippi—care s-au confruntat cu aceste provocări dintotdeauna—au o cultură atât de înrădăcinată de conexiune și grijă, care este profund legată de un sentiment unic al locului.
Desigur, autosuficiența și conexiunile umane nu se exclud neapărat reciproc. De fapt, a învăța cum să-ți crești propria hrană, să-ți generezi propria energie sau să-ți satisfaci altfel nevoile directe și imediate te va pune, de asemenea, într-o poziție bună pentru a-ți ajuta vecinii și a construi sprijin reciproc. Secretul—ca și în cazul atâtor aspecte ale crizei climatice—este să învățăm să ne gândim la noi înșine ca la o parte dintr-un întreg conectat și mai complex.
Având în vedere stadiul actual al crizei climatice, știm că vor urma mai multe dezastre și mai multă tragedie. Așa că cel mai bine este să ne pregătim să sprijinim altruismul și conexiunea în orice mod posibil.
Ceva îmi spune că retragerea fiecăruia dintre noi în propriile „redute” private nu va fi suficientă. Dacă doriți să începeți să construiți acest tip de răspuns, vă rugăm să luați în considerare donarea către una dintre numeroasele organizații excelente de ajutor reciproc care există. Câteva sunt enumerate mai jos:
Fondul Controlat de Comunitate Gulf South pentru un New Deal Verde
Fondul Colaborativ de Ajutor Reciproc Another Gulf is Possible
