Fragmentarea peisajului sau a habitatului este împărțirea unui habitat sau a unui tip de vegetație în secțiuni mai mici, deconectate. Este, în general, o consecință a utilizării terenurilor: activitățile agricole, construcția de drumuri și dezvoltarea locuințelor fragmentează habitatul existent. Efectele acestei fragmentări depășesc o simplă reducere a cantității de habitat disponibil. Atunci când secțiunile de habitat nu mai sunt conectate, pot apărea o serie de probleme. În această discuție despre efectele fragmentării, mă voi referi în principal la habitatele împădurite, deoarece este mai ușor de vizualizat, dar acest proces are loc în fiecare tip de habitat.
Procesul de fragmentare
Deși există multe modalități prin care peisajele pot fi fragmentate, procesul urmează cel mai adesea aceiași pași. În primul rând, se construiește un drum printr-un habitat relativ intact și se disecă peisajul. În Statele Unite, rețeaua de drumuri a fost dezvoltată temeinic și vedem puține zone îndepărtate nou disecate de drumuri. Următorul pas, perforarea peisajului, este crearea unor mici deschideri în pădure atunci când se construiesc case și alte clădiri de-a lungul drumurilor. Pe măsură ce experimentăm extinderea urbană , cu locuințe construite în zone rurale departe de centurile suburbane tradiționale, putem observa această perforare a peisajului. Următorul pas este fragmentarea propriu-zisă, unde zonele deschise se unesc și întinderile inițiale mari de pădure se fragmentează în bucăți deconectate. Ultima etapă se numește atriție și are loc atunci când dezvoltarea roade în continuare resturile de habitat, făcându-le mai mici. Pădurile mici, împrăștiate, care punctează câmpurile agricole din Midwest sunt un exemplu al modelului care urmează procesului de atriție a peisajului.
Efectele fragmentării
Este surprinzător de dificil să se măsoare efectele fragmentării asupra faunei sălbatice, în mare parte pentru că fragmentarea are loc simultan cu pierderea habitatului. Procesul de împărțire a habitatului existent în bucăți deconectate implică automat o reducere a suprafeței habitatului. Cu toate acestea, dovezile științifice acumulate indică unele efecte clare, printre care:
- Izolare crescută. O mare parte din ceea ce am învățat din efectele izolării asupra fragmentelor de habitat provine din studiul sistemelor insulare. Pe măsură ce peticele de habitat nu mai sunt conectate și cu cât devin mai îndepărtate, cu atât biodiversitatea din aceste petice „insulare” este mai mică. Este natural ca unele specii să dispară temporar din peticele de habitat, dar atunci când peticele sunt departe unele de altele, animalele și plantele nu se pot întoarce și recoloniza cu ușurință. Rezultatul net este un număr mai mic de specii și, prin urmare, un ecosistem căruia îi lipsesc unele componente.
- Petice de habitat mai mici. Multe specii au nevoie de o dimensiune minimă a peticului, iar secțiunile fragmentate de pădure nu sunt suficient de mari. Carnivorele mari au nevoie, în mod notoriu, de cantități mari de spațiu și sunt adesea primele care dispar în timpul procesului de fragmentare. Teritoriile pițigoiului cu gât negru sunt mult mai mici, dar trebuie stabilite în masive forestiere de cel puțin câteva sute de acri (aproximativ 120 ha).
- Efecte negative de margine. Pe măsură ce habitatul se fragmentează în bucăți mai mici, cantitatea de margine crește. Marginea este locul unde se întâlnesc două acoperiri diferite ale terenului, de exemplu un câmp și o pădure. Fragmentarea crește raportul margine-suprafață. Aceste margini afectează condițiile la o distanță semnificativă în pădure. De exemplu, penetrarea luminii în pădure creează condiții mai uscate ale solului, vântul deteriorează copacii și crește prezența speciilor invazive. Multe specii de păsări care au nevoie de habitat forestier interior se vor îndepărta de margini, unde abundă prădătorii oportuniști, cum ar fi ratonii. Păsările cântătoare care cuibăresc la sol, cum ar fi sturzii de pădure, sunt foarte sensibile la margini.
- Efecte pozitive de margine. Pentru o întreagă suită de specii, totuși, marginile sunt bune. Fragmentarea a crescut densitatea prădătorilor mici și a speciilor generaliste, cum ar fi ratonii, sconcșii și vulpile. Cerbii cu coadă albă se bucură de proximitatea acoperirii forestiere cu câmpurile unde se pot hrăni. Un parazit de pui notoriu, vrabia cu cap castaniu, răspunde pozitiv la margini, deoarece poate accesa mai bine cuiburile păsărilor forestiere pentru a-și depune propriile ouă. Păsările gazdă vor crește apoi puii vrabiei. Aici, marginile sunt bune pentru vrabia cu cap castaniu, dar cu siguranță nu pentru gazda neștiutoare.
