La ferma noastră, chiar la marginea unui drum de țară, exista un copac care creștea creiere.
Cel puțin, așa ne-au apărut mie și surorii mele acele fructe ciudate când eram copii: bile de mărimea unui pumn, de „tăiței” gri-verzui strâns împachetați. Toamna, cădeau zgomotos din copac, adesea aterizând pe drum — unde mașinile le transformau în pete pulpoase.
Tatăl meu a avut ideea să construiască o fortăreață șubredă în acel copac ciudat și bătrân. Tot ce construia el era puțin șubred. Dar copacul era puternic. Și te obișnuiai, în cele din urmă, cu vederea creierelor atârnând de crengi, și a altora zdrobite și putrezind pe pământul de jos.
Timp de ani de zile, eu și sora mea nu am mai văzut un alt „Copac cu Creiere”. Având în vedere că casa în fața căreia creștea era complet bântuită, ne-am gândit că era doar o altă parte înfiorătoare a peisajului. De ce o fermă care ne teroriza cu fețe presate pe ferestre, pași în pod și holuri care respirau greu, să nu se mândrească și cu un copac care creștea creiere?
Dar săptămâna aceasta, mulți ani după ce am părăsit cu bucurie casa, am aflat în sfârșit adevăratul nume al copacului.
Este un pom portocaliu Osage, altfel cunoscut sub numele de bodark.
Cindy Shapton, o grădinăreasă și autoare care locuiește în Tennessee, a scris despre pasiunea ei pentru „creiere” într-un buletin informativ recent.
Interesant este că unul dintre aliasurile fructului este „creiere verzi”.
„Chiar arată ca niște creiere când le vezi pe pământ și pot crea o scenă deosebit de sângeroasă după ce sunt călcate de un vehicul”, scrie Shapton.
Ea continuă să noteze că „creierele verzi” sau „mingile de maimuță” sau „portocalele false” sunt un fruct subestimat. În timp ce unii susțin că creierele verzi sunt complet necomestibile, Shapton spune că există o modalitate de a introduce una în corpul tău — deși sună ca un proces macabru, plin de pericole. Mai întâi, trebuie să desprinzi coaja acoperită de mucus. Apoi urmează smulgerea tuturor acelor semințe încăpățânate — tăițeii-creier — din bila de care se agață. Și există șansa ca pe parcurs să-ți ajungă niște substanță asemănătoare creierului pe piele și să dezvolți o erupție cutanată.
Ce gust are, întrebi? Nu știu. Nu se va apropia de gura mea.
Insectele s-ar putea simți la fel, deoarece „mingile de maimuță” au câștigat o reputație de insecticid natural. Veverițele, totuși, par să le savureze cu adevărat. Dar veverițele sunt ciudate în multe privințe.
Pe de altă parte, estetica ciudată a fructului poate adăuga un element excentric binevenit decorului casei și grădinii.
„Îmi place să decodez cu acest fruct verde încrețit, culoarea și textura adaugă interes decorațiunilor de toamnă”, scrie Shapton. „Combinate cu dovleci, tărtăcuțe, dovlecei de iarnă, conuri de pin, nuci, fructe de pădure și ierburi frunzoase, sunt senzaționale și sunt întotdeauna observate.”
Pepinierele, sugerează ea, ar putea ocazional să aibă puieți de bodark. Unele supermarketuri din S.U.A. le au. Sau puteți găsi un copac și să-i recoltați singuri creierele, dacă îndrăzniți.
În mod tradițional, Arkansas este inima „bodark-ului”, cu copacii prosperând în aproape fiecare comitat. Dar sunt comuni și în multe state, inclusiv Texas și Oklahoma. Cel mai înalt pom portocaliu Osage înregistrat, un exemplar vechi din Red Hill, Pennsylvania, atinge aproximativ 20 de metri.
Bodark-ul crește chiar și în părți din Canada. În special, în fața casei mari și înfricoșătoare din Effingham, Ontario, unde am crescut.
Dar copacul în sine este mult mai mult decât suma fructelor sale.
Este numit după puterea sa legendară. Bodark provine din franceză „bois d’arc”, care înseamnă „lemn de arc”. Indienii Osage din sud-vestul american se bazau pe flexibilitatea sa, folosind ramurile rezistente pentru a-și confecționa arcurile.
În timpul Războiului Civil American, soldații construiau baricade din ramurile sale spinoase. Iar fermierii de astăzi folosesc în continuare ramurile sale solide și rezistente la putrezire pentru garduri.
Așa cum remarcă fermierul texan Delbert Trew, „Un stâlp de bodark bine uscat poate dura peste 100 de ani, dacă nu este distrus de un incendiu de prerie.”
Poate că tatăl meu și-a dat seama cumva de asta când mi-a construit o fortăreață într-un bodark — ca o contrapondere la abilitățile sale de construcție șubrede. Și, de asemenea, poate că aș fi prețuit mai mult acel vechi copac cu creiere dacă aș fi știut de calitățile sale de fortăreață.
Nici o fantomă nu putea ajunge la mine, la 6 ani, când mă aflam în îmbrățișarea ocrotitoare a bătrânului copac bodark.
