Principiul KISS se aplică la orice, inclusiv la proiectarea clădirilor.
Marțea după-amiază, iarna, predau design sustenabil la Școala de Design Interior Ryerson din cadrul Universității Ryerson din Toronto. Anul acesta m-am concentrat pe teme pe care le-am abordat pe PlanetaNoastra, și o mare parte din acestea au fost prezentate în postări anterioare, dar continui să rafinez și să dezvolt punctele, iar în această prelegere mă concentrez doar pe Simplitatea Radicală.
Slide-ul 1 din prelegerea mea de la Universitatea Ryerson săptămâna trecută/ Lloyd Alter/CC BY 2.0Cele patru puncte ale manifestului meu sunt:
1. Eficiență radicală – Tot ceea ce construim ar trebui să folosească cât mai puțină energie posibil.
2. Decarbonizare radicală – De ce trebuie să construim din materiale naturale, cu emisii scăzute de carbon, și să electrificăm totul.
3. Suficiență radicală – De ce anume avem nevoie? Care este minimul necesar pentru a îndeplini sarcina? Ce este suficient?
4. Simplitate radicală – Tot ceea ce construim ar trebui să fie cât mai simplu posibil.
Un cititor m-a informat că Simplitatea Radicală este titlul unei cărți mult îndrăgite de Dan Price, în care scrie că „poți trăi o viață de libertate, în armonie cu ritmurile naturii, și cu ritmul tău interior și creativitatea ta. Poți trăi foarte bine cu foarte puțini bani.” Aș fi definit asta ca Suficiență Radicală și voi defini simplitatea radicală diferit.
20 Niagara Street/ Lloyd Alter/CC BY 2.0
Am început cu o fotografie a clădirii Vancouver House de Bjarke Ingels Group, sau BIG, pe care am văzut-o în timpul construcției. La fel ca toate clădirile sale, este uluitoare, contorsionându-se pe măsură ce se înalță. Dar nu m-am putut abține să nu mă gândesc la experiențele mele ca dezvoltator imobiliar, unde am avut o unitate de penthouse cu balcon deasupra unei alte unități, unitatea din stânga sus din fotografie. O mică scurgere a cauzat daune de 16.000 de dolari în unitatea de mai jos; un dezvoltator cu mai multă experiență mi-a spus că scurgerile de pe acoperiș cauzate de acest tip de balcon sunt o problemă constantă.
Detaliu Vancouver House/ Lloyd Alter/CC BY 2.0
În Vancouver, Bjarke a proiectat o clădire unde fiecare balcon este acoperișul unei alte unități. Fiecare retragere și fiecare colț este o oportunitate de eșec. Fiecare living acolo are patru suprafețe expuse intemperiilor; cel puțin este Vancouver, unde clima este temperată, dar a făcut același lucru și în Calgary.
Și nici nu mă puneți să încep despre emisiile inițiale de carbon produse prin proiectarea unei fațade cu o suprafață dublă față de cea necesară pentru a închide clădirea.
Model New York West 57/ Lloyd Alter/CC BY 2.0
Când am vizitat birourile BIG din Copenhaga acum câțiva ani, am văzut modelul unei clădiri propuse pentru New York City și am petrecut ceva timp uitându-mă la el, încercând să-mi dau seama cum s-ar putea construi efectiv. Toată acea apă, turnându-se de pe acoperișuri în acele balcoane, fără altă ieșire decât un sifon. Fiecare dintre ele la un mic blocaj distanță de a deveni o piscină, din nou deasupra unei alte unități. Cine s-ar gândi vreodată să facă asta? M-am gândit că este o clădire interesantă, dar nu credeam că se va construi vreodată; este prea înfricoșător să te gândești la toate problemele.
Jim Henderson via Wikipedia/CC BY 2.0
Încă o dată m-am înșelat. Există și este minunată de privit. Din fericire, este o clădire de închiriat, nu de apartamente, așa că este mai probabil să fie întreținută și să-i fie verificate sifoanele în mod regulat.
Muzeul Naval Danemarca/ Lloyd Alter/CC BY 1.0
Înapoi în Danemarca, în 2016, am vizitat incredibilul Muzeu Naval al lui Bjarke, construit în jurul unui vechi doc uscat, cu aceste rampe zburătoare, ocupate, care se conectează și pe care cobori pentru a intra în clădirea subterană. Este o clădire genială, un muzeu grozav.
Coborând pe rampă/ Lloyd Alter/ 2016/CC BY 2.0
Majoritatea arhitecților, atunci când proiectează rampe, nu le-ar face din foi lucioase de aluminiu. Dar lui Bjarke îi place ce e lucios, așa că plăcile de aluminiu au mici șanțuri pentru a le face, teoretic, anti-derapante. Dar cum reinventează mereu totul, toate sunt îndoite, se desfac și, de fapt, s-a adăugat bandă adezivă peste multe dintre îmbinări. Pentru că pur și simplu nu o poate face simplu.
Reconstrucția Muzeului Naval, 2018/ Lloyd Alter/CC BY 2.0
Vizitând din nou în 2018, reconstruiau totul. Mă întreb în continuare câte clădiri proiectate de Bjarke trebuie să treacă prin acest gen de intervenție. Aș putea continua despre Bjarke, pe care îl admir pentru clădirile minunate, inovatoare și provocatoare pe care le creează.
Mies and Morris/via
Dar el îmi amintește de Morris Lapidus, arhitectul hotelurilor extravagante din Florida, care nu a fost niciodată de acord cu principiul lui Mies „Less is More” (Mai puțin înseamnă mai mult). El îl inversează; se bucură să adauge lucruri, să le suprapună în exces. „Dacă îți place înghețata, de ce să te oprești la o singură cupă? Ia două, ia trei. Prea mult nu este niciodată suficient.” Bjarke este liderul Școlii „Prea mult nu este niciodată suficient”.
Ca arhitect, am învățat că nu ar trebui să reinventezi roata, ci ar trebui să folosești metode încercate și testate, pentru că atunci când ceva merge prost, ești dat în judecată. Când am devenit dezvoltator imobiliar, am învățat că nu ar trebui să reinventezi roata, pentru că întotdeauna costă mai mult și ești dat în judecată, sau dai faliment. Sau ambele. Poate asta este problema mea cu Bjarke; nu văd clădiri, văd avocați.
© Prezentarea lui Nick Grant, fotografie de Juraj Mikurcik
Poate de aceea m-am îndrăgostit de Passive House sau Passivhaus. Au tendința de a fi relativ simple, de a minimiza suprafața și de a elimina retragerile și ieșirile care pot fi punți termice. Există un preț de plătit de fiecare dată când devii extravagant. Am auzit prima dată sintagma Simplitate Radicală la o prezentare a lui Nick Grant la conferința Passivhaus din 2018 de la München.
Nick Grant explicând Ingineria Valoare/ Lloyd Alter/CC BY 2.0
Nick explică că, dacă vrem să construim locuințe accesibile conform standardelor Passivhaus, trebuie să păstrăm lucrurile simple și să planificăm cu asta în minte chiar de la început, pentru că dacă încerci să atingi standardul ulterior, costă pur și simplu mai mulți bani. El spune că ar trebui să îmbrățișăm cutia. „Susținătorii Passivhaus sunt dornici să sublinieze că Passivhaus nu trebuie să fie o cutie, dar dacă suntem serioși în privința livrării Passivhaus pentru toți, trebuie să gândim în interiorul cutiei și să nu ne mai scuzăm pentru casele care arată ca niște case.”
Poate cea mai bună definiție a venit de la arhitectul Mike Eliason, care a scris în elogiul cutiilor simple (dumb boxes).
…’cutiile simple’ sunt cele mai puțin costisitoare, cele mai puțin intensive în carbon, cele mai rezistente și au unele dintre cele mai mici costuri operaționale comparativ cu o volumetrie mai variată și intensă….De fiecare dată când o clădire trebuie să facă un colț, se adaugă costuri. Sunt necesare detalii noi, mai multe garnituri, mai multe materiale, acoperișuri mai complicate.
Rânduri de cutii simple și joase în München/CC BY 2.0
Plimbându-mă prin München în timpul Conferinței Passivhaus, am văzut o mulțime de cutii simple. Nu arătau deloc rău; arhitecții de acolo au multă experiență în a păstra lucrurile simple.
Locuințe în München/ Lloyd Alter/CC BY 2.0
Forme simple, moderne, nu prea multe ferestre, dar cu o atenție sporită la amplasarea lor, și poți avea locuințe cu adevărat frumoase, la standarde foarte înalte de eficiență energetică, la costuri rezonabile.
Passivhaus Institut via Wikipedia/CC BY 2.0
Primul Passivhaus, construit acum peste 25 de ani, nu arată mult diferit. Dr. Feist nu a fost impresionat că l-am numit o cutie simplă, dar asta este. A funcționat atunci și funcționează și acum.
Apartament pe St. Clair Avenue, Toronto/ Lloyd Alter/CC BY 2.0
În Toronto, unde locuiesc, codul construcțiilor s-a schimbat acum câțiva ani pentru a îmbunătăți eficiența energetică, iar arhitecții nu mai puteau construi clădiri complet din sticlă, care erau norma. Ei nu au cei 25 de ani de învățare din Passivhaus, așa că au încercat să-și facă clădirile mai interesante împingând și trăgând piese și adăugând materiale diferite. O persoană pe care o urmăresc pe Twitter a definit-o astfel:
Arhitecții buni care au lucrat la Passivhaus rezolvă problema clădirilor mari având un ochi bun pentru proporție. Nu au nevoie să aplice o varietate de materiale cât pentru o cameră de mostre.
Cutie simplă cu balcoane simple din gard de plasă în Berlin/ Lloyd Alter/CC BY 2.0
Poate cea mai simplă cutie preferată a mea este aceasta din Berlin, proiectul de co-housing R50 pe care l-am descris ca fiind „un studiu în construcție simplă, minimalistă”. Cred că este de fapt frumoasă datorită acestui fapt; doar gard de plasă și balcoane galvanizate prinse de o clădire foarte eficientă și simplă.
Lloyd Alter/ 56 Leonard, 2018/CC BY 2.0
Așa cum am remarcat despre o clădire pe care îmi place s-o detest atât de mult încât am scris patru postări despre aceasta,
Dacă vrem să gestionăm vreodată emisiile de CO2, vom vedea mult mai multe clădiri urbane înalte fără ferestre mari, fără denivelări și retrageri. Poate chiar va trebui să ne reevaluăm standardele de frumusețe.
În această eră în care fiecare tonă de carbon trebuie cântărită în raport cu bugetul nostru de carbon, nu ne mai permitem să construim așa. Trebuie să cerem simplitate radicală.
