Ce este DDT? Impactul asupra mediului și utilizările actuale

DDT este un insecticid sintetic care aparține clasei de substanțe chimice numite organocloruri. Cunoscut și sub numele de dicloro-difenil-tricloroetan, este unul dintre cei mai eficienți, dar și mai controversați insecticide sintetici dezvoltați vreodată. Deși incredibil de eficient în combaterea țânțarilor, are și impacturi devastatoare asupra mediului. Astăzi, DDT este interzis în cea mai mare parte a lumii, dar este încă utilizat pentru a combate malaria în unele zone unde beneficiile pot depăși riscurile.

Ce este DDT și de ce a fost interzis?

DDT a fost sintetizat pentru prima dată în 1874, însă abia în 1939 omul de știință Paul Müller a descoperit eficacitatea sa ca insecticid. Müller a primit Premiul Nobel în 1948 pentru descoperirea sa, iar utilizarea DDT-ului a devenit destul de răspândită.

DDT a fost inițial utilizat de armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru combaterea malariei, tifosului, păduchilor de corp și ciumei bubonice. A fost pulverizat pe pereții interiori ai caselor și chiar transportat în cutii mici de către soldați pentru protecție personală împotriva insectelor. Bombele cu aerosoli DDT au devenit o modalitate ușoară de a controla bolile pe teren.

După război, utilizarea DDT-ului a continuat să crească. În 1945, DDT a fost lansat pentru vânzare comercială și a devenit utilizat pe scară largă pentru combaterea insectelor în producția de culturi și animale, instituții, locuințe și grădini. La începutul anilor 1950, datorită succesului său în reducerea populațiilor de țânțari, Organizația Mondială a Sănătății a lansat Programul Global de Eradicare a Malariei.

DDT a fost atât de utilizat pe scară largă deoarece era eficient, relativ ieftin de fabricat și a durat mult timp în mediu. Se estimează că 5.000 de tone metrice de DDT au fost utilizate pentru combaterea vectorilor de boli în 2005, deși nivelurile actuale de producție și depozitare a DDT-ului sunt adesea dificil de urmărit.

Deși inițial DDT a fost un insecticid incredibil de eficient, utilizarea sa pe scară largă a dus rapid la dezvoltarea rezistenței de către multe specii de dăunători. De la introducerea DDT-ului pentru combaterea țânțarilor în 1946, rezistența la DDT la diferite niveluri a fost raportată la peste 50 de specii de țânțari anofeli, inclusiv mulți care răspândesc malaria. După decenii de utilizare, dovezile privind beneficiile în scădere ale pesticidului și efectele toxice și de mediu suspectate au devenit motive de îngrijorare.

Riscuri pentru oameni

Expunerea umană la DDT se produce în principal prin inhalare după pulverizare sau ingestie din surse alimentare. Odată ajuns în organism, DDT se acumulează în principal în țesutul adipos și rămâne acolo pentru o perioadă destul de lungă de timp. Potrivit unui studiu privind persistența DDT, ar dura între 10 și 20 de ani pentru ca DDT să dispară de la un individ dacă expunerea s-ar încheia complet, dar metabolitul său principal, DDE, ar putea persista pe toată durata de viață a individului.

Fiind în vârful lanțului trofic, oamenii ingerează DDT din culturile alimentare care au fost stropite cu acesta pe câmp. În plus, DDT se acumulează în grăsimea peștilor și mamiferelor care au fost, de asemenea, expuși la DDT în mediu. DDT-ul este apoi transmis în susul lanțului trofic.

Această bioacumulare pe termen lung, așa cum se numește, înseamnă că, în timp, nivelurile de DDT sunt cele mai mari la oameni și la animalele prădătoare mai mari, în special păsările răpitoare, cum ar fi vulturii, șoimii, condorii etc.

Deși EPA listează DDT ca cancerigen de clasa B; această clasificare vine în principal ca rezultat al studiilor pe animale, spre deosebire de studiile pe oameni. Conform Agenției pentru Protecția Mediului, cancerigenii de clasa B sunt cei care prezintă unele dovezi că provoacă cancer la oameni, dar în prezent este departe de a fi concludent.

În prezent, nu există dovezi la oameni că DDT provoacă cancer sau probleme de reproducere; cu toate acestea, lucrătorii expuși la concentrații mari în timpul aplicării au raportat o varietate de efecte neurologice. Au fost raportate efecte secundare ale expunerii la DDT, cum ar fi vărsături, tremurături sau frisoane și convulsii.

Impactul asupra mediului al DDT-ului

Persistența DDT-ului în mediu, una dintre cele mai utile proprietăți insecticide, a fost, de asemenea, una dintre cele mai îngrijorătoare în ceea ce privește impactul său asupra mediului.

Oamenii de știință au început să-și exprime îngrijorarea cu privire la efectele asupra mediului ale DDT-ului încă din anii 1940; cu toate acestea, abia după ce Rachel Carson a scris cartea „Primăvara silențioasă” în 1962, îngrijorarea publică generală a început să crească.

În cartea sa, Carson a detaliat modul în care o singură picătură de DDT aplicată pe culturi a persistat timp de săptămâni și luni, chiar și după o ploaie. Și ca insecticid, a fost incredibil de eficient, ucigând nu numai țânțarii, ci și o mulțime de alte insecte. Considerat un insecticid general, DDT ucide totul, de la gândaci și păduchi la purici și muște de casă. Pentru păsările insectivore, aceasta reprezintă o problemă semnificativă. „Primăvara silențioasă” a detaliat reducerea unor populații de păsări cântătoare ca un posibil rezultat al utilizării pe scară largă a insecticidelor.

În plus, acumularea pe termen lung de DDT la păsările răpitoare, cum ar fi vulturul pleșuv, a dus și la complicații de reproducere. Concentrațiile mari de DDT la aceste păsări au provocat subțierea cojilor de ouă și eșecul reproducerii. Ca rezultat direct al subțierii cojilor de ouă, aceste ouă s-au spart ușor, provocând o scădere semnificativă a populației. Munca pe care Carson a făcut-o în evidențierea pericolelor DDT-ului este adesea numită începutul mișcării de mediu moderne.

Pe măsură ce îngrijorarea publică a crescut, numeroase organizații de mediu s-au alăturat luptei. În 1967, Fondul de Apărare a Mediului, Societatea Națională Audubon, Federația Națională a Vieții Sălbatice, Liga Izaak Walton și alte grupuri de mediu s-au alăturat mișcării de a restricționa utilizarea DDT-ului prin acțiuni legale la nivel local și federal. Datorită inițierii numeroaselor proceduri judiciare privind utilizarea DDT-ului, la 21 octombrie 1972, a fost adoptată Legea federală privind controlul pesticidelor de mediu.

Ca urmare a îngrijorărilor crescânde legate de mediu, numeroase țări din întreaga lume s-au reunit ca parte a Programului Națiunilor Unite pentru Mediu pentru a restricționa utilizarea unei game largi de poluanți organici persistenți (POP), un grup care include DDT. Acest tratat este cunoscut sub numele de Convenția de la Stockholm privind POP, care a permis utilizarea DDT-ului numai pentru combaterea malariei.

Utilizări actuale

Mulți oameni presupun în mod greșit că DDT nu mai este utilizat. Cu toate acestea, Convenția de la Stockholm privind POP nu a interzis utilizarea sa în întregime.

În prezent, numeroase țări din întreaga lume, de la Africa la China, fie utilizează DDT pentru combaterea malariei, fie și-au rezervat dreptul de a face acest lucru în viitor.

Utilizarea DDT-ului continuă să fie un subiect controversat chiar și astăzi. Malaria reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea umană în multe zone ale lumii. Deși unele zone au obținut rezultate bune în controlul populațiilor de țânțari cu alte insecticide, altele nu au avut succes.

DDT și malaria

Malaria este o boală gravă și uneori fatală cauzată de țânțari infectați cu paraziți atunci când se hrănesc cu oameni. Potrivit Centrelor pentru Controlul Bolilor, în 2020 s-au înregistrat la nivel mondial aproximativ 241 de milioane de cazuri de malarie și 627.000 de persoane au murit, în principal copii din regiunea africană.

Deși malaria se găsește în multe țări, este cel mai frecvent diagnosticată în Africa subsahariană și Asia de Sud.

Multe țări în care malaria este frecventă au trecut de la DDT la alte insecticide, cu toate acestea, nu toate aceste încercări au avut succes. În zonele în care malaria nu este descurajată de alte insecticide, DDT poate fi singura modalitate de a controla populațiile de țânțari și de a reduce numărul de decese cauzate de boala malarială.

Costul, ușurința în utilizare, specia de țânțar și rezistența chimică joacă toate un rol în decizia unei țări cu privire la ce insecticid să aleagă, cu toate acestea, factorul final este dacă produsul ales funcționează sau nu pentru a reduce boala.

O preocupare cu privire la utilizarea DDT-ului în anumite zone ale lumii este că nicio țară nu există izolată. Atunci când este pulverizat în aer liber, DDT nu rămâne într-o zonă localizată. Urme de DDT au fost recuperate din praf care se știe că a derivat peste 965 km și în apa topită din zăpada antarctică. De la solul în care cresc alimentele dumneavoastră, până la ploaia care cade în curtea dumneavoastră, DDT este încă detectabil astăzi în cantități microscopice.