În afară de oameni, delfinii sunt considerați cei mai inteligenți animale de pe Pământ — mai deștepți chiar decât orice altă primată. Au creiere extraordinar de mari în comparație cu mărimea corpului și prezintă niveluri excepționale de inteligență emoțională și socială. Ei au capacitatea de a comunica prin limbaj, de a rezolva probleme complexe, de a folosi unelte și de a-și aminti un număr mare de membri ai grupului pentru perioade lungi de timp, la fel ca oamenii.
Delfinii sunt foarte sociabili și s-a dovedit că țin foarte mult unii la alții și învață unii de la alții. Cu toate acestea, sunt și foarte conștienți de sine. Sunt una dintre singurele animale cunoscute care se pot recunoaște în oglindă.
Află mai multe despre ce face ca acești cetacee să fie atât de deștepți și cum, exact, inteligența lor se compară cu inteligența umană.
Mărimea creierului delfinilor
Delfinii sunt al doilea după oameni în ceea ce privește raportul creier-corp, depășind toți ceilalți membri foarte inteligenți ai familiei primatelor. În ceea ce privește masa, creierul unui delfin cu botul de sticlă cântărește, de obicei, 1.500 până la 1.700 de grame, ceea ce este ușor mai mult decât cel al unui om și de patru ori greutatea creierului unui cimpanzeu. Deși mărimea creierului nu determină singură inteligența, faptul de a avea un creier mare, comparativ cu mărimea corpului, poate cu siguranță ajuta la eliberarea de spațiu pentru sarcini cognitive mai complexe, spun oamenii de știință.
al doilea după oameni în ceea ce privește raportul creier-corpajuta la eliberarea de spațiu
Cogniția delfinilor
Celebrul cercetător al delfinilor, Louis Herman, s-a referit la delfini drept „verii cognitivi” ai oamenilor, datorită numeroaselor caracteristici pe care le împărtășesc cu oamenii și cu marile maimuțe, chiar dacă cetaceele și primatele sunt doar puțin înrudite. Cogniția este un termen general folosit pentru a descrie funcțiile cerebrale de nivel superior, cum ar fi gândirea, cunoașterea, memorarea, judecarea și rezolvarea problemelor. Aceste funcții ne permit să folosim limbajul, imaginația, percepția și să planificăm.
Rezolvarea problemelor
Un experiment efectuat în 2010 la Centrul de Cercetare a Delfinilor din Grassy Key, Florida, a constatat că un delfin cu botul de sticlă pe nume Tanner și-a folosit capacitatea de rezolvare a problemelor pentru a imita acțiunile altor delfini și a oamenilor cu ochii legați. Cu ochii acoperiți cu ventuze de latex, Tanner a apelat la un alt simț — auzul — pentru a determina proximitatea și poziția altor delfini și a dresorului său (într-un studiu ulterior). Chiar dacă sunetul unui om în apă diferă de sunetul unui alt delfin în apă, Tanner a reușit totuși să imite stilurile de înot schimbătoare ale dresorului său fără să-l poată vedea.
Planificarea viitorului
Mulți alți delfini au devenit faimoși datorită diferitelor lor fapte de sofisticare. Luați-o pe Kelly, o rezidentă a Institutului pentru Studii asupra Mamiferelor Marine din Mississippi, care și-a câștigat o reputație la începutul anilor 2000 pentru atragerea pescărușilor. Trucurile ei obraznice au început după ce personalul a început să recompenseze delfinii cu pește de fiecare dată când aceștia adunau o bucată de gunoi. Kelly a decis să ascundă o bucată de hârtie sub o piatră de pe fundul bazinului, astfel încât să poată rupe câte o bucățică mică la un moment dat, știind că va câștiga mai multe recompense cu mai multe bucăți de hârtie.
Apoi, după ce Kelly a descoperit că un pescăruș îi va aduce și mai mulți pești decât o bucată de hârtie, a început să ascundă pești acolo unde își ascunsese hârtia și să atragă pescărușii cu propriile recompense. Acest caz în care dresorul a fost dresat de către elev a arătat că Kelly era, de fapt, capabilă să planifice pentru viitor și a înțeles conceptul de gratificare întârziată.
Comunicarea
Delfinii au un sistem de comunicare extins și complex care le permite să descifreze exact care membru al grupului „vorbește”. Deși cei din captivitate au fost dresați să răspundă la anumite mișcări ale mâinilor, ei comunică în mod natural prin impulsuri, clicuri și fluiere, mai degrabă decât prin vedere.
În 2000, ecologul comportamental Peter Tyack a propus ideea că înălțimea fluierului unui delfin funcționează ca un mijloc de identificare individuală — ca un nume. Ei își folosesc „fluierele distinctive” pentru a-și anunța prezența sau pentru a le spune celorlalți din grup unde se află. Chiar vor emite fluierele lor unice, mai ales când sunt în pericol.
Există și alte asemănări, pe lângă aceste fluiere asemănătoare numelor, între comunicarea delfinilor și cea a oamenilor. Un studiu publicat în 2016 a constatat că unele vocalizări ale delfinilor cu botul de sticlă din Marea Neagră erau „semnale ale unui limbaj vorbit foarte avansat”. Sunt capabili să poarte conversații și să înșire „propoziții” cu impulsurile lor de diferite înălțimi, care ocupă locul cuvintelor.
Mai mult, ei urmează o traiectorie foarte asemănătoare celei umane de dezvoltare a limbajului, începând ca sugari și învățând legile limbajului în timp. Și, desigur, mulți delfini care au fost învățați trucuri în captivitate demonstrează că sunt și ei capabili să învețe cuvinte și gramatică umană (chiar și diferența dintre „du te cu cercul la minge” și „du te cu mingea la cerc”).
Ecolocalizarea
La fel ca balenele cu dinți, liliecii, șoarecii și unele păsări, delfinii folosesc un proces fiziologic numit ecolocalizare, cunoscut și sub numele de biosonar. Acest lucru le permite anumitor animale să localizeze obiecte îndepărtate, uneori invizibile, folosind doar unde sonore, care se deplasează de patru ori și jumătate mai repede în apă decât pe uscat. În timp ce majoritatea celorlalte specii (chiar și balenele) produc aceste sunete cu laringele lor, delfinii forțează aerul prin pasajele lor nazale pentru a produce secvențe de impulsuri scurte, cu spectru larg, cunoscute sub numele de „trenuri de clicuri”.
Aceste clicuri se deplasează apoi prin apă cu o viteză de aproape 1.500 de metri pe secundă, ricoșând de pe orice obiecte din apropiere și întorcându-se la delfin prin oasele maxilarului inferior, permițându-i să știe în cele din urmă ce se află în apropiere. Procesul este suficient de sensibil pentru a dezvălui chiar și mărimea, forma și viteza unui obiect aflat la sute de metri distanță.
Prin ecolocalizare, Tanner a reușit să-și detecteze poziția dresorului și să-i imite mișcările exacte fără să poată folosi vederea. Delfinii folosesc ecolocalizarea pentru a găsi atât surse de hrană, cât și lucruri potențial periculoase în apă.
Auto-Recunoașterea
Una dintre cele mai importante mărturii ale inteligenței delfinilor este capacitatea lor de a se recunoaște în oglindă. Testul oglinzii — numit și testul marcajului sau testul MSR, pentru „testul de auto-recunoaștere în oglindă” — este o tehnică concepută pentru a măsura conștiința de sine. Singurele animale care au trecut testul până acum sunt delfinii, marile maimuțe, orcile, un singur elefant, gaița eurasiatică și buza curățătoare.
Testul oglinzii implică, de obicei, anestezierea unui animal și marcarea unei părți a corpului său pe care acesta nu o poate vedea în mod normal, apoi, când se trezește, plasarea acestuia în fața unei oglinzi pentru a vedea dacă investighează marcajul. Dacă o face, există dovezi că se recunoaște în suprafața reflectorizantă. Doi delfini cu botul de sticlă masculi au fost testați folosind această metodă în 2001, iar cercetătorii au stabilit că nu numai că s-au recunoscut, dar au oferit un „exemplu izbitor de convergență evolutivă cu marile maimuțe și oamenii”.
Studiul a menționat comportamente exploratorii precum „rotire repetitivă a capului” și „examinarea atentă a regiunii oculare sau genitale reflectate în oglindă”. Testele mai recente au dezvăluit că delfinii se recunosc de fapt în oglindă mai devreme în viață decât oamenii — aproximativ șapte luni față de 15 până la 18 luni.
Memoria
Memoria pe termen lung (cunoscută științific sub numele de LTSR, „recunoașterea socială pe termen lung”) este un alt indicator al capacității cognitive, iar un studiu din 2013 a dezvăluit că delfinii au cea mai lungă memorie cunoscută, altele decât cea a oamenilor. Experimentul, condus de etologul Jason Bruck de la Universitatea din Chicago, a inclus 43 de delfini cu botul de sticlă care au făcut parte dintr-un consorțiu de reproducere între SUA și Bermuda timp de zeci de ani. Mai întâi, cercetătorii au redat fluierături de delfini necunoscuți printr-un difuzor până când delfinii s-au plictisit de ele. Apoi, au redat fluierăturile unor vechi parteneri sociali de la care fuseseră separați timp de 20 de ani, iar delfinii au fost atenți, unii dintre ei fluierând propriile „nume” și ascultând pentru un răspuns.
Delfinii folosesc instrumente
Delfinii, la fel ca primatele, ciorile și vidrele de mare, folosesc și unelte, o abilitate despre care se credea cândva că este posedată doar de oameni. În anii ’90, o populație de delfini cu botul de sticlă din Indo-Pacific care fusese centrul unor cercetări pe termen lung a fost observată în mai multe rânduri purtând bureți prin canale adânci. Fenomenul s-a întâmplat mai ales în rândul femelelor.
În timp ce studiul a remarcat că s-ar putea juca cu bureții sau să-i folosească în scopuri medicinale, cercetătorii au stabilit că cel mai probabil îi foloseau ca unelte de căutare a hranei, poate pentru a-și proteja botul de obiectele ascuțite, aricii de mare înțepători și altele asemenea.
Sunt delfinii mai deștepți decât oamenii?
În ciuda glumei conform căreia delfina Kelly „și-a dresat propriul dresor”, testele de inteligență indică faptul că delfinii nu depășesc de fapt oamenii în ceea ce privește cogniția. O măsură de luat în considerare, având în vedere că inteligența a fost legată în mod repetat de mărimea creierului, este coeficientul de encefalizare — sau EQ — care ia în considerare masa creierului unui animal comparativ cu masa creierului prevăzută pentru un animal de mărimea sa. În afară de oameni, care posedă un EQ de aproximativ 7,5, delfinii au cel mai mare EQ din orice animal, de aproximativ 5,3. Aceasta înseamnă că creierele lor au o masă de peste cinci ori mai mare decât cea la care ar trebui să se aștepte.
Inteligența emoțională
Mulții cetacee observați împingând membrii decedați ai grupului în apă timp de zile au furnizat dovezi anecdotice substanțiale că delfinii simt durere, o emoție complexă experimentată doar de creaturi sociale cu creiere mari și complexe. Dar un studiu din 2018 publicat în Zoology a cuantificat apariția fenomenului, spunând că, din toate speciile de cetacee studiate, delfinii au fost cei care au acordat cea mai mare atenție conspecificilor decedați (92% din timp).
După cum demonstrează înfățișarea lor prietenoasă, delfinii sunt, de asemenea, plini de personalitate. Datele arată că există atât tipuri îndrăznețe, cât și tipuri timide, iar personalitățile individuale ale delfinilor determină structura rețelelor lor sociale. De exemplu, delfinii îndrăzneți joacă un rol central în coeziunea grupului și în răspândirea informațiilor.
Capacitatea lor emoțională a determinat chiar unii cercetători să elaboreze și să militeze pentru o Declarație a Drepturilor specifică cetaceelor. Lori Marino de la Universitatea Emory, Thomas I. White de la Loyola Marymount University și Chris Butler-Stroud de la Societatea pentru Conservarea Balenelor și Delfinilor, care au propus documentul în timpul celei mai mari conferințe științifice din lume (Asociația Americană pentru Avansarea Științei din Vancouver, Canada) în 2012, au declarat că delfinii ar trebui percepuți ca „persoane non-umane” deoarece prezintă individualitate, conștiință și conștientizare de sine. Declarația Drepturilor își propune să împiedice uciderea acestor mamifere marine inteligente prin vânătoare comercială de balene.
Delfinii trăiesc în grupuri complexe și prezintă legături puternice cu semenii lor din grup, cu care înoată și vânează. Grupurile pot conține între doi și 15 delfini. La fel ca oamenii, rețelele lor sociale sunt compuse din membri apropiați ai familiei și cunoștințe. Se crede că au o „conștiință colectivă” care uneori duce la eșuarea în masă. Strigătele de ajutor ale unui delfin vor face ca ceilalți să-l urmeze pe mal. Când sunt adunați împreună, se ghemuiesc în loc să încerce să sară peste plasă. Aceste acțiuni demonstrează că delfinii sunt compasivi.
În cadrul sistemelor lor sociale, ei formează, de asemenea, parteneriate și alianțe de cooperare pe termen lung, prezintă conformitate (ca în cazul populației care folosește unelte) și învață de la membrii grupului lor.
Delfinii au neuroni spindali
Studiile arată că delfinii au neuroni speciali, neuroni în formă de fus numiți neuroni Von Economo, sau VEN, care ajută la evaluarea intuitivă a situațiilor complexe, cum ar fi interacțiunile sociale. VEN-urile sunt adăpostite în cortexul cingulat anterior, partea creierului responsabilă de emoții, luarea deciziilor și funcțiile autonome, și se găsesc doar la o mână de specii sociale din afara categoriei marilor maimuțe. Delfinii au de trei ori mai mulți neuroni VEN decât oamenii.
Delfinii învață să caute hrană, să se joace și chiar să efectueze trucuri pur și simplu observându-și semenii din grup. Acest fenomen este evident în conformitatea demonstrată de grupul de delfini din Indo-Pacific care utilizează unelte, dar și în cazul lui Wave, delfinul sălbatic cu botul de sticlă care l-a șocat pe cercetătorul și ecologistul Mike Bossley când a sărit din apa râului Port din Australia și a început să „meargă pe coadă”. Acest truc, în care delfinul folosește aripioarele cozii pentru a „merge” pe suprafața apei, rămânând în poziție verticală, este adesea învățat delfinilor în captivitate. S-a descoperit că Wave a învățat comportamentul de la un alt delfin, odată captiv, și că și alți membri ai grupului au preluat acest truc.
Acest tip de învățare socială se întâmplă frecvent în rândul speciilor sălbatice, dar cel mai adesea, tehnicile care impregnează populațiile animale implică sarcini esențiale, cum ar fi hrănirea și împerecherea. Mersul pe coadă, totuși, părea să nu aibă nicio funcție adaptativă. Nu este clar de ce delfinii sălbatici au preluat un truc atât de banal — sau de ce l-au efectuat mai frecvent după ce Billie, delfinul odată captiv care a declanșat comportamentul, a murit — dar acest fenomen rămâne unul dintre cele mai bune exemple de învățare socială a delfinilor la zeci de ani de la descoperirea sa.
