Legea a ajutat fauna sălbatică să evite extincția, dar criticii spun că trebuie îngrădită.
SUA au învățat câteva lecții dure despre fauna sălbatică la începutul secolului al XX-lea. După generații de vânătoare necontrolată, capturare, pierderea habitatului și specii invazive, o serie de animale native dispăreau. Porumbeii pasageri, păstrăvii argintii, urșii aurii din California și papagalii Carolina, pentru a numi doar câteva, au dispărut toate până în 1940.
Șocați de aceste tragedii, americanii au început să vadă urgența protejării speciilor pe cale de dispariție. Încă mai era timp pentru a salva multe creaturi în declin, iar una se profila în mod special: vulturul pleșuv, iconul național al Americii, dispărea din țara pe care o simboliza din 1782. Până la 100.000 de vulturi pleșuvi cuibăreau pe atunci în SUA, dar până în 1963, mai rămăseseră mai puțin de 500 de perechi cuibăritoare.
Astăzi, vulturii pleșuvi sunt din nou abundenți în SUA, la fel ca și alte câteva specii clasificate ca fiind pe cale de dispariție în secolul trecut — și asta nu este doar noroc. SUA și-au combătut criza faunei sălbatice cu o serie de legi care au condus în cele din urmă la bipartizanul Act privind Speciile pe Cale de Dispariție din 1973, un moment pivotal în istoria conservării naturii.
Legea a ajutat sute de specii să evite extincția, iar unele și-au revenit suficient pentru a fi „scoase de pe listă” din lista speciilor pe cale de dispariție din SUA. Totuși, nu toate se pot reface la fel de repede, și deși mai puțini oameni împușcă sau capturează acum fauna sălbatică pe cale de dispariție, acest lucru încă se întâmplă, în timp ce alte amenințări precum speciile invazive, schimbările climatice și pierderea habitatului s-au agravat. Actul privind Speciile pe Cale de Dispariție (ESA) este încă larg apreciat de oamenii de știință, iar un sondaj din 2015 a constatat că 90% dintre votanții americani doresc menținerea acesteia.
Cu toate acestea, legea are și critici, mulți dintre ei considerând-o o barieră în calea activității economice. Unii membri ai Congresului doresc să o slăbească sau chiar să o abroge, argumentând că este ineficientă, utilizată greșit sau ambele. Un legislator proeminent, republicanul american Rep. Rob Bishop din Utah a spus recent că „ar dori să invalideze” legea.
„Nu a fost niciodată folosită pentru reabilitarea speciilor. A fost folosită pentru controlul terenurilor”, a spus Bishop, care prezidează Comitetul pentru Resurse Naturale al Camerei Reprezentanților. „Am ratat întregul scop al Actului privind Speciile pe Cale de Dispariție. A fost deturnat.”
Eforturile de a modifica ESA au avut puțin succes sub președintele Obama, dar președintele Trump ar putea fi mai receptiv. Deși fostul consilier al lui Trump, Myron Ebell, nu face parte din administrație, este posibil să fi sugerat viziunea sa în timpul unui discurs recent la Londra, descriind legea drept o „armă politică” pe care este „foarte interesat să o reformeze”.
A deviat legea cu adevărat de la cursul ei, sau criticii doar alarmează fără motiv? Pentru a face lumină asupra situației, iată o privire mai atentă asupra relației tensionate a Americii cu fauna sa sălbatică:
Unde erau odată creaturile sălbatice
Cei care nu au încredere în ESA nu sunt neapărat împotriva faunei sălbatice, dar adesea spun că legea merge prea departe, limitând inutil activități precum exploatarea forestieră, mineritul, forajul, pășunatul vitelor și construcția de drumuri. Mulți doresc ca SUA să se concentreze pe protejarea speciilor, nu a locurilor.
Pentru oamenii de știință, totuși, această viziune dezvăluie câteva concepții greșite. Pierderea habitatului conduce la o extincție în masă la nivel global, și este amenințarea numărul 1 în general pentru speciile pe cale de dispariție, subliniază Katherine Greenwald, profesor de biologie la Universitatea Eastern Michigan.
„Acel citat m-a făcut să râd când l-am citit prima dată,” spune Greenwald pentru MNN, referindu-se la citatul lui Bishop pentru Associated Press. „Acesta vorbește despre o lipsă fundamentală de înțelegere a conservării faunei sălbatice. Pierderea habitatului este principalul motor al extincțiilor în întreaga lume. A spune că poți conserva speciile fără a le conserva habitatul pur și simplu nu are sens pentru un biolog specializat în conservare.”
„Animalele sălbatice au nevoie de un loc unde să meargă,” adaugă David Steen, profesor de biologie a faunei sălbatice la Universitatea Auburn. „Ele au habitate pe care le folosesc pentru migrații, hrană, găsirea partenerilor etc. Când vorbim despre conservarea faunei sălbatice, vorbim despre conservarea modului lor de viață și a proceselor lor ecologice. Altfel, am putea avea pur și simplu animale în grădini zoologice și să spunem că am salvat specia.”
Congresul a adoptat ESA cu sprijin bipartizan în 1973 — Camera a votat 390-12, Senatul 92-0 — iar președintele Richard Nixon a promulgat-o în luna decembrie a acelui an. Planul a fost întotdeauna să protejeze atât speciile, cât și habitatele, așa cum specifică legea:
„Scopurile acestui Act sunt de a oferi un mijloc prin care ecosistemele de care depind speciile pe cale de dispariție și speciile amenințate pot fi conservate, [și] de a oferi un program pentru conservarea acestor specii pe cale de dispariție și amenințate.”
Dacă o specie este amenințată sau pe cale de dispariție, prima datorie a guvernului este să prevină extincția sa, apoi să recupereze și să mențină populația sa. Această sarcină este împărțită între două agenții federale: Serviciul pentru Pește și Faună Sălbatică (FWS) pentru speciile terestre sau de apă dulce și Serviciul Național de Pescuit Marin (NMFS) pentru viața marină.
Conform ESA, este ilegal să ucizi, să vătămezi, să hărțuiești, să comercializezi sau să transporți o specie listată sau orice produse derivate din aceasta. Legea protejează peste 1.600 de specii din SUA (inclusiv subspecii și segmente distincte de populație), alături de aproape 700 din alte țări, ceea ce ajută la combaterea comerțului ilegal cu produse din fauna sălbatică.
În rest, responsabilitatea revine în principal agențiilor federale. FWS sau NMFS trebuie să dezvolte un plan de recuperare bazat pe știință pentru speciile din SUA, precum și să identifice și să protejeze „habitatul critic” esențial pentru supraviețuirea lor. Acest lucru reflectă dovezile tot mai numeroase că „protejarea speciilor și protejarea habitatului sunt două fețe ale aceleiași monede,” spune fostul director al FWS, Jamie Rappaport Clark, un biolog specializat în faună sălbatică care a condus agenția între 1997 și 2001.
„Habitatul este totul pentru fauna sălbatică,” spune Clark, acum CEO și președinte al organizației non-profit Defenders of Wildlife. „Fie că este necesar pentru hrană, adăpost sau reproducere, dacă iei asta de la o specie, o condamni la declin și moarte.”
Acest pământ este pământul nostru
Deși protejarea faunei sălbatice rare este larg populară, habitatul critic tinde să atragă mai multe critici, adesea din cauza temerilor de „confiscări de terenuri”. Dar aceasta este o altă concepție greșită.
Habitatul critic nu creează un refugiu pentru fauna sălbatică sau o zonă specială de conservare și nu afectează activitățile de pe terenurile private care nu necesită finanțare sau permise federale. Principalul efect este asupra agențiilor federale, care trebuie să consulte FWS sau NMFS cu privire la orice acțiuni pe care le desfășoară, finanțează sau autorizează în habitat pentru a se asigura că este sigur.
„Nu există niciun adevăr în noțiunea că este o confiscare de terenuri,” spune Brett Hartl, director de afaceri guvernamentale pentru organizația non-profit Center for Biological Diversity, un grup de advocacy pentru fauna sălbatică. „Habitatul critic nu creează sălbăticie, nu blochează terenuri și nu cere unei entități private să facă ceva diferit față de ceea ce făcea înainte.
„Este important să fim preciși,” adaugă el. „Când o specie este protejată în temeiul Actului privind Speciile pe Cale de Dispariție, toată lumea are obligația de a nu o ucide, inclusiv părțile private. Da, dacă ai o specie pe cale de dispariție pe terenul tău, nu o poți ucide. Asta este diferit, totuși, de o desemnare a habitatului critic.”
Singurele activități afectate de habitatul critic sunt cele care implică un permis, o licență sau fonduri federale și „sunt susceptibile să distrugă sau să modifice în mod negativ” habitatul, explică FWS. Chiar și atunci când habitatul critic intră în conflict cu un astfel de proiect pe teren privat, FWS colaborează cu proprietarii de terenuri „pentru a-și modifica proiectul astfel încât să poată continua fără a afecta negativ habitatul critic,” adăugând că majoritatea proiectelor „probabil vor merge mai departe, dar unele vor fi modificate pentru a minimiza daunele aduse habitatului critic.”
Habitatul critic „rămâne controversat în ceea ce privește exact ce face,” potrivit lui J.B. Ruhl, profesor de drept la Universitatea Vanderbilt și expert în ESA. Este un concept juridic confuz, dar are și un nume cu rezonanță dramatică. „Termenul ‘habitat critic’ în sine poate insufla un sentiment de, ‘Oh, asta trebuie să fie o afacere regulatorie foarte mare,’” spune el.
Deci, ce face habitatul critic? Este în mare parte un memento despre semnificația ecologică a unui loc. „Desemnarea habitatului critic poate ajuta la concentrarea activităților de conservare pentru o specie listată,” potrivit FWS, „prin identificarea zonelor care conțin caracteristici fizice și biologice esențiale pentru conservarea speciei.” Acesta subliniază valoarea acestor zone pentru oamenii de știință, public și agențiile de gestionare a terenurilor, dar „nu înseamnă că guvernul dorește să achiziționeze sau să controleze terenul.”
Spațiu de mișcare
Habitatul critic a fost desemnat doar pentru aproximativ jumătate din speciile de pe lista speciilor pe cale de dispariție din SUA, dar atunci când se întâmplă, cercetările sugerează că poate fi un impuls semnificativ pentru recuperare. Într-un studiu pe aproape 1.100 de specii listate, cele cu habitat critic desemnat pentru cel puțin doi ani aveau de peste două ori mai multe șanse să aibă o tendință de îmbunătățire a populației și mai puțin de jumătate din șanse să fie în declin.
De ce nu au mai multe specii habitate critice? Parțial pentru că este complicat, necesitând date despre unde și cum trăiește o specie, împreună cu analize economice. Deși ESA permite doar științei să informeze deciziile privind listarea speciilor, ea cere ca beneficiile habitatului critic să fie cântărite în raport cu impacturile economice. Confruntat cu un număr mare de specii de evaluat, FWS tinde să prioritizeze această sarcină în detrimentul desemnărilor de habitat. În plus, pierderea habitatului nu afectează în mod egal toate speciile pe cale de dispariție, iar unele au probleme mai mari, cum ar fi sindromul nasului alb la lilieci sau ciuperca chytrid la broaște.
Habitatul critic poate fi, de asemenea, redundant în termeni de impact regulator, spune Ruhl, deoarece ESA deja impune agențiilor americane să consulte FWS sau NMFS cu privire la activitățile care ar putea dăuna unei specii listate. „Există un sentiment uriaș de neînțelegere acolo, din partea tuturor celor implicați,” spune el. „Chiar și unele dintre grupurile de advocacy pentru mediu care presează pentru habitat critic probabil supraestimează impactul.”
Dar asta nu înseamnă că este inutil, adaugă Ruhl. Prin marcarea oficială a locurilor cheie pentru supraviețuirea unei specii, se poate crește gradul de conștientizare și clarifica riscurile. „Poate exista un impact simbolic, un impact informațional,” spune el, „deci cu siguranță nu este nesemnificativ din acest punct de vedere.” De asemenea, poate fi desemnat în habitate istorice unde o specie nu mai există, ajutând la păstrarea posibilității întoarcerii sale eventuale.
Chiar dacă sute de specii listate nu au habitat critic, multe își datorează totuși existența a ceea ce a mai rămas dintr-un mediu degradat. Și, deoarece scopul declarat al ESA este de a salva specii prin salvarea ecosistemelor lor, aceste relații nu pot fi ignorate, spune Clark, chiar și fără formalitatea habitatului critic.
„Urșii grizzly sunt un bun exemplu. Ei nu au habitat critic desemnat, dar conservarea speciei depinde absolut de existența unui habitat contiguu pentru ei,” spune ea. „Abordarea impacturilor asupra habitatului speciilor pe cale de dispariție este o chestiune de lege, indiferent dacă a fost sau nu desemnat habitatul critic.”
Întoarce-te, puiule
O altă critică frecventă sugerează că ESA pur și simplu nu funcționează și, prin urmare, necesită o revizuire. Ca dovadă, este adesea citată o statistică cu aspect sumbru: din peste 2.300 de listări totale (inclusiv specii, subspecii și segmente distincte de populație), doar 47 au fost scoase de pe listă datorită recuperării, adică aproximativ 2%.
Acest lucru este adevărat, dar este și o modalitate ușor înșelătoare de a măsura succesul legii. O recuperare completă este posibilă doar dacă o specie încă există, așa că ESA a fost concepută în primul rând pentru a opri extincțiile. Și pare competentă în acest sens: doar 10 din peste 2.300 de specii au fost scoase de pe listă din cauza extincției, ceea ce înseamnă că 99% au evitat până acum rezultatul pe care legea era menită să-l prevină. Potrivit unei analize, cel puțin 227 de specii listate ar fi acum dispărute fără ESA.
„Recuperarea speciilor pe cale de dispariție este un proces lent,” spune Hartl, menționând că vulturii pleșuvi și șoimii călători au avut nevoie de patru decenii pentru a se recupera. „Aproximativ jumătate din toate speciile listate au fost protejate de mai puțin de 20 de ani. Și dacă te uiți la planurile de recuperare, multe se aflau la niveluri atât de precare când au fost în sfârșit protejate, încât biologia face imposibil ca ele să fie recuperate încă.”
Capacitatea unei specii de a-și reveni depinde de o gamă largă de factori, inclusiv cât de mult a scăzut populația sa înainte de a primi protecție, cât de bine a fost aplicată acea protecție și cât de repede se poate reproduce specia.
„A spune că speciile nu sunt recuperate suficient de repede ignoră biologia,” spune Hartl. „Oamenii de știință știu că nu poți face ca o balenă nordică să aibă 10 pui pe an. Ele se pot reproduce doar la fel de repede pe cât se reproduc natural.”
Totuși, din orice motiv, ritmul de recuperare s-a îmbunătățit aparent în ultimii ani. Nouăsprezece specii au fost scoase de pe listă datorită recuperării sub președintele Obama, mai mult decât toți președinții anteriori la un loc. Nu este clar cât de mult merit i se cuvine lui Obama pentru asta, iar conservaționiștii spun că unele specii au fost scoase de pe listă prematur. În general, însă, speciile pe cale de dispariție arată acum o reziliență care era mai puțin prevalentă la începutul secolului al XX-lea, ceea ce cel puțin pare să indice că ESA nu este stricată.
A proteja și (con)serva
Chiar dacă ESA funcționează, unii spun că fauna sălbatică ar trebui protejată de state, nu de birocrații de la Washington. Dar statele sunt deja gardienii principali ai multor specii rare, subliniază Clark; guvernul federal intervine doar ca ultimă soluție.
„Când totul eșuează, Actul privind Speciile pe Cale de Dispariție intervine pentru a preveni extincția,” spune ea. „Nu este niciodată ceva cu care să începi. Speciile sunt listate atunci când structurile de reglementare ale statului eșuează și când statele nu sunt capabile să le conserve.”
Statele mențin propriile liste de specii pe cale de dispariție, iar agențiile de stat oferă o primă linie importantă de apărare împotriva extincției. Dar dacă ar avea responsabilitate exclusivă, amalgamul de politici ar putea fi un haos, adaugă Clark, în special pentru speciile care se deplasează peste granițele statelor. Chiar și în statele cu voință politică de a salva fauna sălbatică, crizele bugetare pot tenta oficialii să ia din fondurile de conservare sau să vândă terenuri publice.
„Nu există niciun stat în uniune care să aibă o lege la fel de puternică și de clară ca Actul privind Speciile pe Cale de Dispariție,” spune ea. „Nu există niciun stat care să aibă nici pe departe banii necesari pentru a face treaba bine, și ei știu asta. Așa că devolvarea către state este o garanție că vom documenta pur și simplu extincția acestor specii.”
Congresul probabil nu va lansa un atac direct asupra ESA, potrivit lui Clark, deoarece un proces lent, cumulativ, ar putea fi mai puțin controversat. „Va fi o moarte prin o mie de tăieturi,” spune ea, „deoarece Actul privind Speciile pe Cale de Dispariție are o imagine foarte bună în sondaje.”
***
ESA este renumit pentru salvarea populațiilor de vulturi pleșuvi din SUA, plus alte animale sălbatice iconice precum aligatorii americani, pelicanii bruni și balenele cu cocoașă. Dar protejează și o varietate de floră și faună mai puțin faimoase, precum și ecosistemele antice de care (și noi) depindem. Chiar dacă majoritatea americanilor nu sunt familiarizați cu toate aceste specii native, puțini ar fi de acord să le lase să dispară, atât pentru că este trist, cât și pentru că am împărți cu toții vina. Este prea târziu pentru a salva porumbeii pasageri sau papagalii Carolina de la strămoșii noștri, dar încă mai este timp să ne asigurăm că panterele din Florida, condorii din California, cocorii trompetari și balenele nordice încă există pentru descendenții noștri.
„Toate aceste legi de mediu—Actul privind Speciile pe Cale de Dispariție, Legea Aerului Curat, Legea Apei Curate—au fost adoptate ca o recunoaștere a unei valori americane,” spune Clark. „Ele reprezintă un angajament nu numai față de noi înșine, ci și față de generațiile viitoare. Congresul va veni și va pleca, eu voi veni și voi pleca, dar copiii și nepoții noștri vor moșteni moștenirea deciziilor pe care le luăm astăzi. Nu este vorba despre dacă iubesc speciile pe cale de dispariție; este vorba despre responsabilitatea noastră morală și etică față de viitor.”
