Răspândit pe aproape un milion de acri (aproximativ 405.000 de hectare) de-a lungul Peninsulei Olympic din nord-vestul statului Washington, munții alpini, pădurile tropicale temperate și coasta uimitoare ale Parcului Național Olympic protejează nenumărate specii de plante și animale, oferind în același timp locuri importante de recreere pentru vizitatori.
Președintele Theodore Roosevelt a desemnat inițial acest peisaj impresionant ca Monument Național Mount Olympus pe 2 martie 1909, iar apoi a fost rededesemnat parc național de către președintele Franklin Roosevelt pe 29 iunie 1938.
Află ce face cu adevărat special acest parc național unic.
95% din parcul național olympic este o zonă sălbatică desemnată federal
Una dintre cele mai mari zone sălbatice din Statele Unite continentale, Parcul Național Olympic dedică 95% din peisajul său, adică 876.669 de acri (aproximativ 354.778 de hectare), protejării zonelor sălbatice ale țării. Acest lucru se datorează Legii Sălbăticiei din 1964, care a înființat Sistemul Național de Conservare a Sălbăticiei pentru a proteja părți ale țării care au rămas nedezvoltate și nelocuite de oameni.
Zona sălbatică din Parcul Național Olympic a fost inițial desemnată în 1988 și apoi rededesemnată în 2016 ca „Zona Sălbatică Daniel J. Evans” după fostul guvernator al statului Washington.
Există 60 de ghețari activi în interiorul parcului
Ecosistemele eclectice ale Olympic culminează în pajiștile alpine și munții glaciari care sunt protejați de păduri vechi — unul dintre cele mai bune exemple din Pacificul de Nord-Vest de păduri tropicale temperate intacte și protejate.
Munții conțin cel puțin 60 de ghețari activi cunoscuți într-o zonă considerată a fi cea mai joasă latitudine unde ghețarii încep la o altitudine sub 6.500 de picioare (aproximativ 1.981 de metri) și există sub 3.300 de picioare (aproximativ 1.006 metri) pe Pământ.
13 specii de animale sunt listate ca amenințate sau pe cale de dispariție conform legii privind speciile pe cale de dispariție
Cu un peisaj atât de divers, nu este de mirare că Parcul Național Olympic abundă în faună sălbatică — multe dintre specii fiind amenințate sau pe cale de dispariție la nivel federal conform Legii privind Speciile pe Cale de Dispariție.
Lupii cenușii ar fi putut fi exterminați în anii 1920 (deși parcul este considerat a avea un potențial ridicat pentru proiecte de reintroducere a lupilor în viitor), dar speciile pe cale de dispariție, precum albatrosul cu coadă scurtă, sunt încă prezente în parc. Alte animale amenințate includ bufnița pătată nordică, somonul sockeye din Lacul Ozette și steelhead-ul din Puget Sound.
Parcul național olympic conține peste 650 de situri arheologice
Numărul vast de situri arheologice din interiorul Parcului Național Olympic ajută la documentarea istoriei de 10.000 de ani de ocupație umană în zonă. Peninsula Olympic timpurie era formată din opt grupuri contemporane, incluzând Makah, Quileute, Hoh, Quinault, Skokomish, Port Gamble S’Klallam, Jamestown S’Klallam și Lower Elwha Klallam.
În 1890, renumitul naturalist John Muir a condus prima explorare documentată a peninsulei, propunând ulterior crearea unui parc național acolo.
Parcul este renumit pentru bazinele sale mareice
Este greu de imaginat că un parc cunoscut pentru vârfurile sale glaciare impunătoare ar fi, de asemenea, renumit pentru plajele și bazinele sale mareice — dar Olympic nu este un parc obișnuit.
Rangerii oferă programe educaționale la unele dintre cele mai populare bazine mareice pentru a învăța vizitatorii despre bogăția vieții acvatice din interior. Fie că este melcul de mare obișnuit, crabii Dungeness cu carapace violetă sau vibrantele stele de mare ocru, există multe de văzut.
Olympic este, de asemenea, un loc popular pentru observarea balenelor
Printre speciile pe cale de dispariție din Olympic veți găsi balene cu înotătoare, albastre, sei și cașaloți.
Sanctuarul Marin Național de pe Coasta Olympic împărtășește cei 65 de mile (aproximativ 105 kilometri) de coastă ai Parcului Național Olympic și colaborează strâns cu organizația non-profit The Whale Trail, cu sediul în Seattle. Proiectul de conservare este organizat de o echipă centrală de parteneri și echipe de planificare regională, cum ar fi NOAA Fisheries, National Marine Sanctuaries și Departamentul de Pescuit și Faună Sălbatică din Washington.
Găzduiește una dintre ultimele păduri tropicale temperate rămase în statele unite
Pădurea Pluvială Hoh este numită după râul care traversează parcul de la Mount Olympus până la Coasta Pacificului. Acoperită de un baldachin luxuriant de specii de copaci conifere și foioase, variind de la molidul Sitka și cedrul roșu la arțarul cu frunze mari și bradul Douglas, __PLACE_HOLDER_ID_8__pădurea tropicală temperată__END_PLACEHOLDER__ primește majoritatea celor 140 de inci (aproximativ 356 de centimetri) de ploaie pe care parcul îi primește anual.
Sub acest baldachin verde, vegetația densă formată din mușchi și ferigi oferă habitat pentru mamifere mari precum elanii, urșii negri și chiar rși și puma.
Vizitatorii pot „adopta un pește” în parc
Programul de urmărire radio „Adoptați un Pește” al parcului a început în 2014, același an în care parcul a finalizat cel mai mare proiect de îndepărtare a barajelor din istoria Statelor Unite. Acest proiect a implicat îndepărtarea barajelor Elwha și Glines Canyon care blocaseră migrațiile somonilor în Parcul Național Olympic de peste un secol.
Adoptați un Pește are ca scop urmărirea mișcărilor peștilor în bazinul hidrografic Elwha și monitorizarea succesului îndepărtării barajelor, educând în același timp publicul cu privire la migrațiile somonilor.
O specie de rozătoare de mărimea unei pisici domestice este endemică în olympic
Cunoscuți sub numele de marmota Olympic, aceste mamifere jucăușe nu se găsesc nicăieri altundeva pe Pământ în afara parcului național. Adulții pot cântări peste 15 de livre (aproximativ 6.8 kilograme) când intră în hibernare la începutul toamnei și ocupă în principal pajiștile montane de peste 4.000 de picioare (aproximativ 1.220 de metri).
Parcul a intensificat eforturile de conservare și a monitorizat populațiile de marmote din 2010 (numărul a scăzut brusc în anii 1990 și 2000 din cauza prădării de către coioții non-nativi), cerând vizitatorilor să înregistreze prezența sau absența animalelor în timpul drumețiilor în apropierea habitatelor cunoscute.
