Taxonul Lazăr poate suna ca o vrajă magică dintr-un film de succes, dar este de fapt o frază folosită pentru a descrie speciile despre care s-a crezut cândva că au dispărut și care au reapărut brusc în viață. În lista următoare, veți descoperi 11 dintre cele mai faimoase plante și animale care, din perspectivă umană, au revenit din morți, de la familiarul celacant la simpaticul șobolan de stâncă laosian.
Broasca moașă din Majorca
Nu se întâmplă des ca un animal viu să fie descoperit la scurt timp după fosila sa. În 1977, un naturalist care vizita insula mediteraneană Majorca a descris că a văzut o broască fosilizată, Baleaphryne muletensis. Doi ani mai târziu, o mică populație din acest amfibian, numit acum broasca moașă din Majorca, a fost descoperită în apropiere. Deși broasca moașă din Majorca este încă în viață, nu poate fi exact descrisă ca prosperând. Se crede că există mai puțin de 1.500 de perechi reproducătoare în sălbăticie — rezultatul secolelor de prădare de către fauna sălbatică non-nativă introdusă pe această mică insulă de coloniștii europeni. Broasca moașă din Majorca este listată ca „pe cale de dispariție” de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii începând cu anul 2020, dar un program de reproducere în Majorca își propune să ajute la susținerea populației.
Peccarul chacoan
În timpul Erei Cenozoice târzii, turme de Platygonus — mamifere erbivore de circa 45 de kilograme, strâns înrudite cu porcii — înnegreau câmpiile Americii de Nord, dispărând spre sfârșitul ultimei Ere Glaciare, acum 11.000 de ani. Când fosila unui gen strâns înrudit, Catagonus, a fost descoperită în Argentina în 1930, s-a presupus că și acest animal a dispărut de mii de ani. Surpriză: naturaliștii au dat peste o populație supraviețuitoare de peccari chacoani (Catagonus wagneri) zeci de ani mai târziu, în anii 1970. În mod ironic, populația indigenă din regiunea Chaco cunoștea acest animal de mult timp, și a durat mult mai mult ca știința occidentală să ajungă la zi. Peccarul chacoan este listat ca „pe cale de dispariție” pe Lista Roșie IUCN a Speciilor Amenințate.
Stejarul nightcap
Descoperit în anul 2000, stejarul nightcap nu este tehnic un copac, ci o plantă cu flori — iar întreaga sa populație sălbatică constă în 125 de copaci maturi și câțiva puieți cuibăriți în lanțul muntos Nightcap din sud-estul Australiei. Ceea ce face Eidothea hardeniana cu adevărat interesantă este că ar fi trebuit să dispară: genul Eidothea a înflorit în Australia acum 15 milioane de ani, într-o perioadă în care o mare parte din continentul sudic era acoperită de păduri tropicale umede. Pe măsură ce continentul australian a alunecat încet spre sud, devenind mai întunecat și mai rece, aceste plante cu flori au dispărut — dar cumva, stejarul nightcap continuă să supraviețuiască. Stejarul nightcap este listat ca „în pericol critic” de către guvernul australian, ceea ce înseamnă că există un risc foarte ridicat de a dispărea din sălbăticie.
Șobolanul de stâncă laosian
Dacă ați fi specialist, ar fi nevoie de o singură privire la șobolanul de stâncă laosian (Laonastes aenigmamus) pentru a realiza că este diferit de orice alt rozător de pe Pământ. De la anunțarea descoperirii sale în 2005, naturaliștii au speculat că șobolanul de stâncă laosian aparține unei familii de rozătoare, Diatomyidae, despre care se presupunea că a dispărut acum peste 10 milioane de ani. Oamenii de știință s-ar putea să fi fost surprinși – dar triburile indigene din Laos, lângă locul unde a fost descoperit acest rozător, nu au fost: aparent, șobolanul de stâncă laosian figurează pe meniurile locale de zeci de ani, primele exemplare identificate fiind oferite spre vânzare într-o piață de carne. Specia nu este considerată pe cale de dispariție și este listată ca „preocupare minimă” de către IUCN.
Metasequoia
Primii copaci sequoia au evoluat în timpul Erei Mezozoice târzii, iar frunzele lor au fost, fără îndoială, mâncate de dinozaurii titanosaurieni. Astăzi, există trei genuri de sequoia identificate: Sequoia (sequoia de coastă), Sequoiadendron (sequoia gigant) și Metasequoia (sequoia de zori). Sequoia de zori a fost considerată dispărută timp de peste 65 de milioane de ani, dar a fost apoi redescoperită în provincia Hubei din China. Chiar dacă este cea mai mică dintre sequoia, Metasequoia poate crește totuși până la înălțimi de peste 61 de metri, ceea ce te face să te întrebi de ce nimeni nu a observat-o până în 1944. IUCN listează sequoia de zori ca „pe cale de dispariție”.
Scinc terorii
Nu toți taxonii Lazăr s-au presupus a fi dispărut acum milioane de ani — unii sunt supraviețuitori neașteptați ai unor linii care au dispărut, probabil, cu doar secole sau decenii înainte. Un studiu de caz este scinc-ul cu nume amuzant, scinc terorii. Un exemplar fosilizat al acestei șopârle lungi de circa 51 de centimetri a fost descoperit în 1867 pe o mică insulă de lângă coasta Noii Caledonii din Oceanul Pacific. Peste un secol mai târziu, la începutul anilor 1990, un exemplar viu a fost descoperit de o expediție a unui muzeu francez. Scinc terorii (Phoboscincus bocourti) își primește numele pentru că este mai mult un carnivor dedicat decât alți scinc, și în acest scop, este echipat cu dinți lungi, ascuțiți și curbați, perfecți pentru a prinde prada care se zvârcolește. Scinc terorii este listat ca „pe cale de dispariție” de către IUCN.
Gracilidris
Furnicile numără peste 10.000 de specii diferite, așa că ați crede că naturaliștii ar fi iertați dacă ar fi trecut cu vederea existența unei furnici. Exact acesta a fost cazul în 2006, când, după ce s-a crezut că au dispărut de peste 15 milioane de ani, populații din genul de furnici Gracilidris au fost descoperite în toată America de Sud. Până atunci, singurul exemplar fosilizat cunoscut era o singură furnică încapsulată în chihlimbar.
Înainte să subestimați puterile de observație ale entuziaștilor de furnici, există un motiv întemeiat pentru care Gracilidris a evitat să fie detectată atât de mult timp. Această furnică se aventurează doar noaptea și trăiește în colonii mici îngropate adânc în sol; acesta este un impediment major când vine vorba de a fi observată de oameni. Specia vie, Gracilidris pombero, nu este listată de IUCN.
Celacantul
Cel mai faimos taxon Lazăr din această listă a fost considerat dispărut acum 65 de milioane de ani. Este celacantul, un pește cu înotătoare lobate de tipul care a dat naștere primelor tetrapode. Considerat victimă a aceluiași impact meteoritic care a ucis dinozaurii, povestea sa s-a schimbat când un celacant viu a fost prins lângă coasta Africii de Sud în 1938, urmat de o a doua specie lângă Indonezia în 1998. Pentru un locuitor atât de evaziv al oceanului, celacantul nu este mic — exemplarele capturate măsoară aproximativ 1,8 metri de la cap la coadă și cântăresc în jur de 90 de kilograme. Cele două specii vii de celacant sunt celacantul din vestul Oceanului Indian (Latimeria chalumnae) și celacantul indonezian (Latimeria menadoensis). Speciile sunt listate ca „în pericol critic” și, respectiv, „vulnerabile” de către IUCN.
Monito del monte
Spre deosebire de celelalte plante și animale de pe această listă, monito del monte (Dromiciops gliroides) nu a fost descoperit brusc după ce a fost prematur considerat dispărut. Era cunoscut de mii de ani de către popoarele indigene din America de Sud și a fost descris complet de europeni abia în 1894. Această „mică maimuță de munte” este de fapt un marsupial și ultimul membru supraviețuitor al ordinului Microbiotheria, un ordin de mamifere care a dispărut în mare parte la mijlocul Erei Cenozoice. Monito del monte ar trebui să fie mândru de moștenirea sa: analiza ADN a arătat că microbioterii din Cenozoic au fost strămoșii cangurilor, koala și wombaților din Australia. Monito del monte (Dromiciops gliroides) este listat ca „aproape amenințat” de către IUCN.
Moluște monoplacophore
Monoplacophorele ar putea deține recordul pentru cel mai lung decalaj între presupusa dispariție a unei specii și descoperirea exemplarelor vii: aceste moluște „cu o singură placă” sunt cunoscute prin numeroase fosile datând din perioada Cambriană, acum aproape 500 de milioane de ani, și au fost considerate dispărute până la descoperirea indivizilor vii în 1952. Au fost identificate aproximativ 29 de specii monoplacophore existente, toate trăind pe fundul mării adânci, ceea ce explică de ce au evitat detectarea atât de mult timp. Deoarece monoplacophorele din Era Paleozoică se află la rădăcina evoluției moluștelor, aceste specii vii au multe să ne spună despre această familie de nevertebrate.
Oposum pigmeu de munte
Există tot felul de marsupiale mici și cu aspect ciudat în Australia. Multe au dispărut în timpurile istorice, iar unele dintre celelalte se mențin cu greu astăzi. Când rămășițele sale fosilizate au fost descoperite în 1895, oposumul pigmeu de munte (Burramys parvus) a fost eulogiat ca un alt marsupial dispărut. Brusc, în 1966, un individ viu a fost întâlnit într-un loc neașteptat, un complex de schi. De atunci, naturaliștii au identificat trei populații separate ale acestui mic marsupial asemănător unui șoarece, toate în largul coastei sudice a Australiei. Devenind victimă a invaziei umane și a schimbărilor climatice, s-ar putea să fi rămas doar circa 100 de indivizi, ceea ce face ca listarea speciei ca „în pericol critic” de către IUCN să fie, din păcate, nesurprinzătoare.
