Zona Sălbatică Emigrant face parte din Pădurea Națională Stanislaus, situată în lanțul muntos Sierra Nevada. Se află în California, la aproximativ 241,4 kilometri est de San Francisco, adiacentă Parcului Național Yosemite.
Zona Sălbatică are o lungime de aproximativ 40,23 kilometri și o lățime de 24,14 kilometri. Cu aproximativ 45.730 de hectare, nu este la fel de mare ca alte parcuri din California, dar conține o mare diversitate vizuală și ecologică. Vârfurile vulcanice din nord-est (înzăpezite iarna), precum și câmpurile de granit, crestele și canioanele, presărate cu lacuri, mărginite de pajiști și înconjurate de pini contorta, conferă zonei frumusețea sa caracteristică.
Zona Sălbatică Emigrant este, de asemenea, habitatul preferat al mai multor specii pe cale de dispariție și sensibile, și o parte importantă a istoriei statului.
Ce este o zonă sălbatică?
În Statele Unite, o zonă sălbatică este desemnată ca atare în conformitate cu Legea Sălbăticiei din 1964. Inițial, legea proteja 3.682.543 de hectare, dar de atunci au fost adăugate mai multe terenuri și acum include peste 44.919.146 de hectare.
Așa cum este definită de lege, „O zonă sălbatică, spre deosebire de acele zone în care omul și lucrările sale domină peisajul, este recunoscută prin prezenta ca o zonă în care pământul și comunitatea sa de viață nu sunt afectate de om, unde omul însuși este un vizitator care nu rămâne.”
Spre deosebire de alte tipuri de terenuri publice protejate, o zonă sălbatică trebuie să fi avut un impact uman minim, să aibă peste 2.023 de hectare și să aibă valoare educațională sau științifică. Desemnările de zonă sălbatică pot suprapune părți din păduri naționale, parcuri naționale, refugii pentru animale sălbatice sau alte terenuri, dar, important, influența umană trebuie să fie restrânsă. De exemplu, bărcile și vehiculele motorizate, drumurile permanente, aterizările de avioane și structurile comerciale nu sunt permise.
Așadar, în timp ce un parc ar putea permite recreerea motorizată în unele zone, acest lucru nu ar fi permis în zonele sălbatice, chiar dacă acestea fac parte din parc. Întreaga idee este de a păstra „caracterul sălbatic” al spațiilor naturale. Cu toate acestea, dacă anumite utilizări existau înainte ca un loc să fie declarat zonă sălbatică – cum ar fi mineritul, pășunatul vitelor sau anumite drepturi de apă – și acestea nu afectează semnificativ zona sălbatică, li se permite să rămână.
Emigrant a fost desemnată zonă sălbatică în 1975, dar a fost protejată din 1931 de Serviciul Forestier al S.U.A., care o gestionează și astăzi. Datorită utilizărilor care au fost acceptate anterior, unele pășunări de vite sunt încă permise astăzi.
Perla Pădurii Naționale Stanislaus
Zona Sălbatică Emigrant face parte din Pădurea Națională Stanislaus, care include, de asemenea, părți din Zona Sălbatică Carson-Iceberg, Dardanelles Cone și Zona Sălbatică Mokelumne.
Situată între Parcul Național Yosemite și Lacul Tahoe, Pădurea Stanislaus include aproape 405.000 de hectare de teren, zone de camping pentru peste 7.000 de persoane și mai multă dezvoltare umană decât este permis într-o zonă sălbatică. Deoarece Zona Sălbatică Emigrant este în întregime conținută în Stanislaus, ea servește ca un echilibru ecologic important pentru zonele mai aglomerate din pădure.
Printre numeroasele sale atribute, Zona Sălbatică Emigrant conține peste 100 de lacuri numite și 500 nenumite, făcând-o un refugiu pentru amfibieni și fauna sălbatică în general. Poteca Pacific Crest Trail, care se întinde de la nord la sud, de la statul Washington până la granița cu Mexicul, trece de-a lungul marginii estice a Zonei Sălbatice Emigrant.
Istoric
Popoarele indigene, inclusiv Sierra Miwok și Paiute, au o istorie de cel puțin 10.000 de ani în Zona Sălbatică Emigrant și zonele înconjurătoare. Există dovezi ale unor sate permanente, precum și locații temporare folosite pentru vânătoare și pentru întâlniri cu alte grupuri din partea estică a Munților Sierra Nevada pentru comerț.
Când a fost descoperit aurul în California în 1848, mii de mineri și coloniști au venit în zonă căutând metalul prețios — sau pentru a face bani de pe urma prospectorilor de aur în afaceri conexe sau de sprijin.
În 1852-1853, grupul Clark Skidmore, format din 75 de coloniști și 13 căruțe trase de catâri, a plecat spre vest din Ohio și Indiana. Au traversat Emigrant Pass în ceea ce este acum Zona Sălbatică Emigrant, care este denumită după această rută.
În urma expunerii la noi boli și a alungării de pe pământul lor de către mineri și coloniști, popoarele indigene care au supraviețuit invaziei au fost forțate să plece.
Astăzi, Zona Sălbatică Emigrant este o destinație pentru drumeții și camping. Nu există locuri de camping amenajate și este permis doar campingul sălbatic. Dacă doriți să campați peste noapte, veți avea nevoie de un permis de sălbăticie gratuit (disponibil între 1 aprilie și 30 noiembrie). Zona este suficient de liniștită încât nu există cote de camping, așa că puteți pur și simplu să vă prezentați și să obțineți un permis gratuit.
Valoare ecologică
Zona Sălbatică Emigrant este un habitat important pentru speciile pe cale de dispariție și amenințate.
Specii pe cale de dispariție
Zona Sălbatică Emigrant găzduiește gândacul de soc cu coarne lungi și broasca roșie-păstrăv din California, ambele fiind listate ca amenințate conform Legii Speciilor pe Cale de Dispariție (ESA). Broasca cu picioare galbene de deal, o specie sensibilă care este propusă pentru listare ESA, poate fi, de asemenea, găsită în acest habitat.
Mai multe familii de vulturi pleșuvi trăiesc pe lacul Cherry, iar 17 specii de lilieci trăiesc în regiune, dintre care trei sunt specii sensibile. Cerbii mula, broaștele țestoase, păsările cântătoare și multe alte animale trăiesc, de asemenea, în pădurile și lacurile din Pădurea Națională și zonele sălbatice.
Baraje
Au existat controverse legate de 18 baraje mici în Zona Sălbatică Emigrant în ultimii 50 de ani. Majoritatea au fost construite inițial în anii 1920 și 1930 (unele chiar și în anii ’50) manual, din piatră din apropiere. Au fost amplasate acolo de pescari care doreau să mărească zonele de habitat piscicol. Râurile au fost apoi populate cu pești (peștii nu trăiau în acele zone înainte).
Mulți pescari doreau ca barajele să fie menținute, în timp ce alții, argumentând în favoarea desemnării zonei ca sălbăticie (și a costurilor continue pentru Serviciul Forestier pentru a întreține barajele), au spus că ar trebui să li se permită să se degradeze natural. S-a găsit un compromis pentru a menține unele baraje, permițând altora să se deterioreze, dar acest lucru a fost contestat în instanță. De atunci, barajelor li s-a permis să se dezintegreze lent în timp.
