Fiecare nouă formă de transport generează o nouă formă urbană proprie. Căile ferate au creat orașe complet noi în punctele lor nodale; tramvaiul a dat naștere suburbiei pietonale; liftul, clădirii înalte; automobilul a generat extinderea urbană postbelică, cu densitate redusă. Odată cu mașina autonomă, sau vehiculul autonom (VA), o mare parte a dezbaterii s-a concentrat pe întrebarea dacă va îmbunătăți orașele prin eliminarea tuturor mașinilor parcate și a spațiului pierdut, sau dacă le va distruge și va promova mai multă extindere urbană.
Dar problema ar putea fi mai mare de atât. La fel cum mașina a schimbat modul în care trăim, forma caselor noastre, modul în care facem cumpărături și practic tot ceea ce facem, un „designer arhitectural în spațiul cibernetic”, Chenoe Hart, crede că VA ar putea schimba totul din nou. Ea scrie în Perpetual Motion Machines:
Hart își imaginează o mașină care este mult mai mult ca un living; odată ce nu există griji legate de coliziuni și nu este nevoie să conduci, nu este nevoie să stai jos, astfel încât oamenii se pot simți liberi să se miște. De fapt, s-ar putea să se simtă mai mult ca niște rulote (sau vechi dubițe VW) decât ca mașini.
Reclamă Volkswagen/Imagine promoțională
În anii ’50, Cunard obișnuia să își promoveze navele cu sloganul „Ajunsul la destinație reprezintă jumătate din distracție”, iar acest lucru ar putea fi în curând adevărat pentru fiecare călătorie pe care o facem, atunci când „timpul odată petrecut în vehicule așteptând inert să ajungem ar putea fi acum umplut cu același tip de activități pe care le-am face dacă am fi deja acolo — sau dacă nu am fi plecat niciodată.” De fapt, s-ar putea să nu plecăm niciodată și să nu fim niciodată într-o locație fixă.
1933/ London Transport Museum/Domeniu Public
Hart este, de fapt, abia la început; ea vede vehiculul autonom schimbând modul în care gândim despre spațiu și timp. Ea folosește un exemplu despre cum hărțile de metrou au încetat să mai fie reprezentări realiste ale realității, devenind în schimb abstracții ale sistemului. (Ea menționează harta lui Vignelli din New York, dar harta lui Harry Beck din 1933 a fost cea revoluționară. Era bazată pe circuite electrice, arătând cum chiar și atunci o nouă tehnologie putea transforma una veche). În curând, s-ar putea să privim lumea așa, cu ideea de loc devenind o abstracție.
Există mult, mult mai multe aici, inclusiv sfârșitul orașelor așa cum le cunoaștem. Articolul lui Chenoe Hart ar putea fi mai mult science fiction decât realitate; este puțin probabil să renunțăm în întregime la orașele noastre pentru rulote modulare autonome. Dar subliniază, într-un mod foarte provocator, că nu știm cu adevărat unde vom ajunge cu aceste tehnologii autonome și că acestea ar putea foarte bine să schimbe tiparele noastre urbane și orașele noastre în următorii o sută de ani, la fel de mult cum a făcut-o automobilul în ultimii o sută de ani. Merită serios citit în Real Life.
