După semnarea recentă a unui acord pentru dezvoltarea unui tratat global privind materialele plastice, Consiliul American pentru Chimie (ACC) a aplaudat, remarcând obiectivul său de „accelerare a tehnologiilor avansate pentru a recicla mai mult din cele 90% de materiale plastice care nu sunt reciclate”. Aceste tehnologii avansate sunt cunoscute sub denumirea de „reciclare chimică” sau „reciclare avansată”.
Cam în același timp, Consiliul pentru Apărarea Resurselor Naturale (NRDC) a lansat un nou raport: „Recycling Lies: „Chemical Recycling” of Plastic is Just Greenwashing Incineration.” (Minciuni despre Reciclare: „Reciclarea Chimică” a Plasticului Este Doar Incinerare Mascată prin Greenwashing). Au făcut acest lucru intenționat? Autoarea raportului, omul de știință senior de la NRDC, Veena Singla, a declarat pentru PlanetaNoastra că nu: „Sincronizarea a fost o coincidență fericită – nu o planificaserăm!”
Este o coincidență cu adevărat fericită, deoarece reciclarea chimică este în știri ca răspuns al industriei la eșecul reciclării. Atât ACC, cât și NRDC sunt de acord că doar aproximativ 9% din deșeurile de plastic sunt reciclate în prezent, prin mijloace mecanice, unde plasticul este sortat, curățat, mărunțit și procesat în granule. Aproximativ 90% din deșeurile de plastic ajung la gropile de gunoi, sunt incinerate sau scapă în mediu.
În următorii ani, pe măsură ce tratatul privind materialele plastice este negociat, industriile plasticului și petrochimice vor promova reciclarea chimică drept soluție pentru acel 90%. Acestea sunt procese în care materialele plastice sunt descompuse în componentele lor chimice și pot fi, teoretic, reasamblate ca noi materiale plastice. NRDC listează procesele:
Piroliza
Piroliza, sau „depolimerizarea termică” la temperaturi ridicate într-un mediu cu conținut scăzut de oxigen pentru a degrada termic materialele plastice. Rezultatul este, în esență, un ulei lichid cu o putere calorifică apropiată de cea a motorinei. Conform unui studiu, „are potențialul de a fi utilizat ca sursă alternativă de energie și ca combustibil de transport după rafinare/amestecare cu combustibili convenționali”.
Gazeificarea
Gazeificarea este o altă formă de depolimerizare termică în care, conform unui studiu, „deșeurile de plastic reacționează cu un agent de gazeificare (de exemplu, abur, oxigen și aer) la temperaturi ridicate, în jurul a 500–1300 °C, ceea ce poate produce gaz de sinteză sau syngas”.
Procesele bazate pe solvenți
Procesele bazate pe solvenți, care sunt exact ceea ce sună: plasticul este dizolvat în solvenți și apoi separat chimic.
Depolimerizarea chimică
Depolimerizarea chimică, care utilizează solvenți sau căldură pentru a descompune polimerii în elementele lor constitutive, monomerii, care pot fi apoi recombinați pentru a crea noi materiale plastice. Pe Greenbiz, ei scriu că acestea „pot fi utilizate pentru a crea plastic nou, care este practic identic cu materia primă virgină provenită din combustibili fosili”.
Toate aceste procese sunt promovate ca parte a „economiei circulare”. Le-am abordat anterior sub denumiri ușor diferite în postarea „Cum Industria Plasticului Deturnează Economia Circulară”. Și, așa cum am mai menționat anterior, o mare parte din ceea ce se întâmplă acum este doar o incinerare elegantă, nu este viabilă economic și este „destinată să ofere un fals sentiment de progres în criza poluării”.
Raportul NRDC confirmă acest lucru.
Cercetătorii NRDC au studiat instalațiile care funcționează sau sunt propuse, iar analiza lor a celor opt instalații selectate de „reciclare chimică” din SUA a relevat că:
- Majoritatea instalațiilor nu reciclează de fapt plastic;
- Instalațiile generează cantități mari de deșeuri periculoase;
- Eliberează poluanți atmosferici periculoși;
- Se află adesea în comunități care sunt disproporționat cu venituri mici, persoane de culoare sau ambele.
„Având în vedere aceste probleme, ‘reciclarea chimică’ nu poate fi soluția la problema noastră a plasticului – indiferent cum încearcă industria plasticului să prezinte lucrurile”, a declarat NRDC.
O fabrică, Agilyx din Oregon, care folosește piroliza pentru a procesa polistirenul în stiren, a expediat jumătate de milion de livre de deșeuri toxice pe teritoriul țării pentru a fi arse în 2019. Alte fabrici au eliberat „poluanți atmosferici periculoși (HAPs), substanțe chimice cunoscute sau suspectate a provoca cancer sau alte efecte grave asupra sănătății, cum ar fi defecte congenitale”. Fabricile par să fie situate în comunități care sunt „disproporționat cu venituri mici, persoane de culoare sau ambele”.
Singla și echipa sa concluzionează că „toate formele de ‘reciclare chimică’ sunt afectate de probleme și nu reprezintă o soluție pentru criza deșeurilor de plastic”.
Ar trebui remarcat și că, chiar dacă ar funcționa, nu rezolvă problema că cineva trebuie să adune plasticul și să-l separe. Chiar și ACC spune că ar fi nevoie de „standarde naționale de reciclare pentru a colecta mai multe materiale”. De obicei, acest lucru cade în sarcina contribuabilului și face procesul și mai puțin viabil economic.
Totul este vândut ca fiind verde, când de fapt poluează și consumă cantități uriașe de energie – transformă pur și simplu combustibilii fosili în dioxid de carbon și deșeuri toxice printr-o scurtă etapă intermediară ca plastic de unică folosință. Este numită circulară, dar singurul produs cu adevărat circular este cel returnabil și reutilizabil.
„’Reciclarea chimică’ este doar un termen de greenwashing pentru arderea plasticului și nu o soluție la problema noastră a deșeurilor de plastic – indiferent cum încearcă industria chimică să prezinte lucrurile”, a declarat Daniel Rosenberg, director pentru politici federale privind toxinele la NRDC. „Administrația Biden și Congresul ar trebui să respingă eforturile producătorilor de plastic de a clasifica transformarea plasticului în combustibil ca o formă legitimă de reciclare.”
Modifică actuala criză și creșterea prețurilor la combustibili situația?
Unul dintre motivele pentru care reciclarea chimică – sau, de altfel, orice fel de reciclare – era neeconomică era că SUA era plină de gaz natural și țiței ieftin, iar plasticul virgin era mai ieftin decât cel reciclat. La fel ca orice altceva, această situație a fost răsturnată odată cu redresarea după pandemie și criza din Ucraina, când prețurile la gaze au crescut și aprovizionarea s-a strâns. Bănuiesc că industria petrochimică ar putea juca cartea independenței energetice și ar putea promova reciclarea chimică, alături de programe mai convenționale de transformare a deșeurilor în energie, ca modalitate de a reduce nevoia de materii prime gazoase.
L-am întrebat pe Singla despre acest lucru și mi-a spus pentru PlanetaNoastra (cu rezerva că nu este economistă) despre o anumită operațiune de piroliză: Brightmark din Ashley, Indiana.
Așa cum am notat anterior pe PlanetaNoastra, „Reciclarea chimică, cel puțin așa cum se întâmplă acum, este doar o versiune elaborată și scumpă a transformării deșeurilor în energie. Nu are niciun rost, în afară de faptul că face deșeurile să dispară.” A fost și rămâne, așa cum notează Singla, o propunție marginală.
