Un biolog specializat în păsări a petrecut două decenii încercând să rezolve misterul unei specii de cinteză, dar un biolog specializat în câini și lupi a reușit să-l deslușească.
Unele cinteze cu abdomen negru (black-bellied seedcrackers), o specie de cinteză din Camerun, au ciocuri mici, în timp ce altele au ciocuri mari. Tom Smith, un biolog de la UCLA care studiază păsările, a fost atât de intrigat de această diferență încât a petrecut două decenii încercând să o înțeleagă, chiar și crescând o colonie de cinteze pentru studiu.
A fost la jumătatea drumului: a aflat că mărimile ciocului la cinteze funcționau cam în felul în care ați învăța genetica în liceu, dacă vă amintiți să desenați pătrate Punnett mendeliene. Cintezele părinte cu cioc mic pot avea doar pui cu cioc mic, la fel cum părinții umani blonzi pot avea doar copii umani blonzi. Asta pentru că cintezele cu cioc mic aveau doi alele recesive, în timp ce cintezele cu cioc mare aveau un alel dominant pentru cioc mare sau doi.
Și Smith știa că exista o legătură între hrană și ciocuri. Cintezele cu cioc mare tind să mănânce semințe mai mari, în timp ce cintezele cu cioc mic mănâncă semințe mai mici. (Nicio surpriză aici.)
Misterul era în ADN. Smith nu avea nicio idee ce gene creau aceste mărimi ale ciocului. Așa că a apelat la un aliat neașteptat: Bridgett vonHoldt, un biolog de la Princeton care studiază câinii și lupii, nu păsările. Când a comparat ADN-ul cintezelor cu cioc mic cu ADN-ul cintezelor cu cioc mare, a observat un loc unde genele erau diferite: un set de 300.000 de perechi de baze. Chiar în mijlocul acestei bucăți se afla ceva ce văzuse la câini: gena IGF-1.
Gena IGF-1 este o genă destul de uimitoare.
„La câini, aceasta este o genă uriașă, la propriu și la figurat”, a said vonHoldt. „Este o genă factor de creștere. La câini, dacă schimbați modul în care este exprimată, cu doar câteva modificări genetice puteți transforma un câine de mărime normală într-un câine pitic, de mărimea unei cești de ceai.”
În funcție de unde o găsești în ADN, poate face o parte a corpului unui animal mai mare, sau poate face întregul animal mai mare.
„Dacă această genă este exprimată mai mult, te aștepți la o trăsătură mai mare: un corp mai mare, un picior mai mare, o ureche mai mare, orice ar controla. Atunci este ușor de imaginat că, printr-o mică modificare a acestei gene, trăsăturile s-ar putea schimba foarte ușor în mărime sau formă. Bănuim că aceasta este povestea aici, cu aceste ciocuri”, a spus vonHoldt.
Deci, aceeași genă care poate da unei cinteze un cioc mare poate face un Doberman să încapă în poșetă. Este aproape ca și cum animalele ar fi povești scrise cu diferite combinații ale acelorași propoziții. Și mulțumită ADN-ului, știm deja că propozițiile sunt scrise cu aceleași litere. Suntem cu toții făcuți din același material.
